ma stanjeneste sa fiu umana… aproape ca mi-e rusine cateodata…

umanizarea imi musca din creier cu guri marunte si chinuitoare… ca o termita sub altarul Manastirii Dintr-un Lemn…

cuvintele ies din creier balbaite, schingiuite parca de faptul ca tre’ sa construiasca un discurs afectiv… scaunul devine prea mic… parul imi intra in ochi mai des decat de obicei… ma joc compulsiv cu inleul de sticla de pe degetul mijlociu…

imi displace teribil sa-mi para rau… constiinta ma bate pe umar de trei ori pe zi in ultima vreme… parca tigarile ma ajutau sa fiu mai putin om… imi rasuceam starile pe fumul de tigara si le dadeam drumul spre sus… si susul e atat de mare pentru starile astea atat de mici, de om, ca vanturile nu le aduceau niciodata inapoi…

ultima zi de semi-om se duse cu ultima tigara… un om intreg pare prea mare pentru mine…

Leave a Reply