@coffee&cigarettes

si anul asta a fost Craciun… am baut… am mancat… am baut… si-am mai mancat ptuin… am urat ce-aveam de urat… am fumat cate o tigara cu telefoanele mobile in mana, sperand ca macar cafeaua o sa ne dea inspiratia pentru mesajele de Craciun si de data asta…

caci asta e unul din cele mai simpatice lucruri aferente Craciunului… mesajele tip sms – cum ar zice poetul – cu urari spumoase de Craciun ce inevitabil poarta aroma de cozonac…

exista oameni si oameni… omenii care chiar au ceva s-ati spuna si oameni care se simt obligati de statutul scrijelit citet pe frunte sa scrie cate ceva… si iata ca din an in an, din categoria ‘ceasta din urma… rasar, cu albus de ou la gura, oamenii mei preferati… oamenii cu urari atat de profunde ca devin adevaruri universal valabile si , deci, universal raspandite…

se trezesc de dimineata… e 24/25 decembrie… scot nasul din plapuma, si ce sa vazi? … azi aroma cafelei cotidiene se gaseste in compania pufoasa a mirosului de cozonac ce va sa improspateze urarea de Craciun… si cand spun urarea… asta vreau sa spun… U-RA-REA .. nu doua urari… nu trei… nu patru… nu in raport direct proportional cu numarul de prieteni… nu!… URAREA… urarea singulara din ajun…

se asaza in capul oaselor si incep sa compuna URAREA… pentru prieteni – fumatori sau nefumatori – , pentru iubita pe tocuri, iubitul cu hanorac si pistrui, amanta cu tenesi, amantul crocant ce parta exclusiv Prada, seful scortos, cunostinte hilare, rude indepartate, gardianul de la intrare, presedintele tarii, vecina de la trei, soferul de pe 300… ce mai… pentru toti pe care ii stim, ca vorba ceea, cu totii cunoastem multi oameni…

si stau si-si framanta creierul netezit de alcoolul din seara precedenta… un minut.. doua … trei… pana cand urarea e gata… cuvintele aparent difera de la an la an… dup-o privire mai atenta insa, URAREA suna mereu cam asa:

“Craciun Fericit, draga agenda telefonica (cine dracu’ o fi Florin asta? eeehh, daca il am in telefon inseamna ca il stiu eu de undeva. hai sa trimit si la asta), eu sunt un om comod, fara imaginatie (unde dracu’ sa bag faza cu mirosul de cozonac? trebuie sa intre pe undeva printre cuvintele astea, ca fara el, Craciunul nu-i Craciun si urarea nu-i urare). Iata-ma ca scriu o alta urare pentru Craciunul fericit al cunoscutilor. Insa tu stii! … nu continutul conteaza… ci atestarea repetitiva si sitemataca a faptului ca toti tre’ sa-mi cunoasca atat numele cat si prenumele (scrise in ordine aleatorie, dupa vorba, dupa port) cu care ma semnez in fiecare an la finalull URARII catre TINE, prietenul cel mai iubit, cel mai bun cel mai iubit: agenda mea.”

frumoooos!!!…

frumos scris… frumos citit… sa fim cu totii egali in fata Craciunului si a partidului.

Sarbatori Fericite – cu miros de cozonac,

Elena Marcu.

am beci… am un baci mare sub casa bunicilor… mare-mare si plin-plin… si nu stiu cum se face, domne, ca… tata nu o sa se-ngrase nici acest Craciun… si dai si ridica-te de la masa.. de doua ori pe fiecare fel… coboara scarile anevoioase catre beciul primitor… si cara cate o damigeana de zaibar pentru familia din ce in ce mai vesela si mai imbujorata… si cum o dai si cum o-notrci ca nici n-apuci sa-ti torni bine un pahar… pe gat… ca pacatoasele de gratare sfaraie cu chef de cearta totpind slanina in rituluri spumoase…am astepat atata prajiturile mamei… si-acum ca le-am gasit am napustit ca un tatar asupra blaturilor pufoase pana cand am zarit cum fundul sidefiu al tavii ranjeste la mine in toata goliciunea lui… imi ridic privirea si ruga catre cer : Doamne, inca putin locsor in stomacel, rogu-te! …. nu trec cinci minute, si mai rasare un munte de buturugi taiate marsand pe doua picioare catre un act de sinucidere demostrativa…

ehee… si cerculetul de pe incheietura mea stanga imi sopteste ca se-apropie nopatea de toi… si sus paharul ce trage colturile gurii inspre aceeasi directie…

dar cine mai site ce si cum?…

imi zvacnesc tamplele… am venit cu drag si spor pe al tarii ogor… mandra de statutul meu de reprezentant al clasei muncitoare… si-n loc sa muncesc cu indarjire… mai ca-mi vine sa fac o cerere la sindicat pentru aprobarea unei zile de greva foamei, departe de basca abundentei… nu de alta, dar iata ca oricum as invarti-o tot imi vine sa fac lucrurile ca la carte… legal si aprobat…

degetele se misca lent pe tastatura… creierul s-a relaxat pana la netezire… si in timpane imi rasuna piesa lui Idol – Speed… da, speed… si cum el zice cu naduf si buza superioara incordata inspre insus… “speed, give me what I need”… textul mi se modifca in cap si buzele rostesc:”speed this is what I need”…

da viteza.. viteza, repeziciune, iuteala… in gesturi si gandire… ca tare lenta mai sunt azi…

si textul asta a aparut nejustificat de brusc pe blog… v-as spune ca incerc sa-l scriu de azi nopate de la 1:00, dar urat as mai minti… asa ca spun adevarul… cand vine vorba de lamentari… imi vine tare lesne… asta fiind singurul gand consistent pe care mintea mea il mai poate duce…

si azi automotivarea cu Agripina, Zoe, Ecaterina Teodorescu sau orice alta eriona barbata, pe bune ca nu merge deloc…

imi amintesc printre aspirine cand am avut ultima oara gripa, demuuuult…. tare demult… in clasa a saptea.. apai pe vremea ‘ceea citeam un text din manualul de limba si literatura romana cu laitmotivul caruia nu m-am identificat nicicand mai bine … “Senin de august” de D.R.Popescu… si, vorba ‘ceea, tanarul Hrusca zicea cam asa: ” Fa, Lilo, fa,  prosta mai esti!”…

zis si facut…

un zambet atarna de o felie de cozonac… o suvita lenesa atarna pe clavicula….

degetul se rotste in jurul aceleiasi taste… bradutul e pe drum … astept inca o tura de cafea fierbinte…

mi-e pofta de cicolata amaruie… de vin fiert cu mar si scortisoara… si vreau cartea de povesti pe care am uitat-o la mama acasa…

imi strang genunchii la piept si ma fac mica – mica… cat nasturele unui om de zapada…

o sa fie o zi buna…

nu stiu sa conduc…. nu am luat cursuri… nu am avut masina niciodata… nici macar bicicleta cand eram mica si uram sosetelele albe…

ca pieton, numar dungile zebrei imblanzite lenevind pe strazile din Bucuresti si ii privesc pe ei, oamenii-soferi…. isi intorc volanele cu nonsalanta si schimba traiectroia cat ai zice “da”…

se uita in satnaga, se uita in dreapta… pandesc soferii ce parca vor sa treaca pe strada lor… si inspre unde trec prea multi, nu-si intorc volanul niciodata… doar daca-i musai, atunci “ham”…

iar stada lor e strada lor…

ne place exclusivitatea… o mestecam zi de zi in loc de mic dejun…

ei, oamenii-soferi, parcheaza… parcheaza cu fata sau cu spatele…. pe o parte sau pe alta… si acolo raman…

noi pietonii, ne stregem bocancii, urcam o scara, trecem un prag si ramanem si noi…

o noepte… doua, trei… o luna… un an… cine stie, poate si mai mult…

noua…ne place sa vedem urma de norioi lasata pe presul de la intrare…

lor… le place sa coboare scarile de dimieata si sa apese butonul ce deschide usa masiniii de pe stada ce pana la rotirea cheii in contact, e a lor…

si doamne cate strazi am mai schimbat dupa cate o dimineata…

cand ei privesc in retrovizoare si vad un alt sofer pe stada lor… noi, ceilalti plecam pe jos…

e mai usor pe jos… ne strecuram printre alee… masni… volane, claxoane si lucruri ce inca nu s-au intamplat… un metru patrat pe orice strada poate fi al tau pentru o clipa… pentru o vorba aruncata unui strain, un pseudo-strain… un el… o ea…

ne-ntoarcem cu spatele si plecam pe picioarele noastre catre urmetoarea strada… pe urmatorul trotuar… pe care nimeni n-o sa ne clacsoneze cerand exclusivitate…

ne uitam in talpa si vedem o gaura tocita ce cara cu grija ramasite de pe ultimul picior pe care l-a calcat din gresala….

imi mai aprind o tigara si poate maine o sa aleg o alta treapta de scara sa imi beau cafeaua de dimineata …

am un broscoi pe monitor… ma priveste insitent si curios deja de ceva zile… si parca-mi cere… nu stiu cat am … il privesc fix in ochii mari si rotunzi ca o tarta cu migdale… si sunt tentata sa pasesc spre…

i-as pune o cireasa pe crestet… i-as desena sprancene descretite din ciocolata… i-as scrijeli vorbe frumoase intr-o para si l-as ruga politicos sa le rosteasca langa o salcie… din cand in cand, l-as inghionti cu drag sa-si stearga bezelele rozalii din varful pometilor …

i-as intinde un chibrit sa-l trag din cutia asta dreptunghiulara in care pripaseste de apropae o saptamana… mi-as pune padurea-ntr-o palma si l-as invita inauntru…”Pasiti va rog!… nu va fie teama!”

roua i-ar umezi degetele de la talpile desculte pana s-ar chirci ca niste smochine de-atata gadilat … un bonsai obraznic si-ar intainde pofticios degetul noduros catre palariuta-cireasa… si…

si daca-as mai avea cuvinte… cate si cate s-ar mai intampla….

ce dracului cerem si ce primim?…

cerem o surubelnita si primim o bere sau un ciocan… cerem o tigara si primim un foc… cerem un sfat si primim o critica… cerem o litera si ni se da o cifra…

cerem o idee si primim un proverb… cerem un paragraf si primim juma’de rand …cerem o virgula si ni se mazgaleste un punct…cerem un punct si primim un apostrof… cerem sex si primim dragoste… cerem dragoste si primim sex… cerem rabdare si se schima yala… cerem tacere si gasim angoase… cerem spatiu si primim pereti…

cerem cu mana intansa pana la artroza… ne rupem incheieturile dezvoltand petitii paroxiste… umplem incaperi intregi cu liste de cereri si nemultumiri… batem in cuie mobilierul incarcat de obsesii si repere… cerem raftului cu ultimele suflari sa mai respire…

mai aprindem o tigara … si uitam

nu scriem niciodata despre cablurile electrice si prize…despre radacini si radacinoase… despre litere si sunete.. despre parchet si praf… despre timpane si tample… despre aliniat si linia de dialog… despre spatiu si rafturi… despre biciclete si genunchere…

despre pandispan si amoniac… despre crapaturi si mustati de soricei… despre pietricica ramasa in talpa bocancilor de toamna trecuta… despre zatul din ceasca spalat de dimineata… despre serbet si lingurite…

cascam ochii la albul clinic din spatele cuvintelor… daca scriem despre el… l-am pierdut…

prinde un nor in causul palmei si tine-l strans…

din cand in cand uitam sa ne aminitim … citim cuvinte, intelegem virgule, si scormonim in cutiuta albastra cu jucarii care zace prafuita intr-un colt, pe podea, de ceve fire de praf incoace…

scormonesc cu zambetul pe buze in lucrurile simple pe care, candva, nu m-as fi gandit sa le ascund intr-o cutiuta de carton… pe care, candva, la pastram insirate pe covor intr-o lume mai mica s mai personala…

paseam cu grija printre butoaiele noduroase cu scotch irlandez si spiridusi imbufnati, printre aripioare de zane ce-si lustruiessc baghetele magice cu pulbere aurita, printre nari borcanate de capcauni ursuzi si neprietenosi…

din cand in cand, invarteam pe degetul aratator fumul din pipa lui popeye si il dedeam branci catre vest… tregeam aer in piept si-l urmaream cu privirea cum masoara in cercuri coada lui Bagheera ascunsa in verdele junglei…

alteori, ma descaltam de sosetutele colorate si paseam cu grija, asa desculta cum eram, in casuta durdulie din turta dulce… inchideam ochii si inhalam cu pofta aroma de migdale… pierduta departe-departe, in padurea din boloane de sapun care se intindea pana la picioarele craiesei…

si tot asa… odata ca nicodata… ca vorba basmului: de fiecare data nu-i la fel…