@coffee&cigarettes

aud din ce in ce mai des cum oamnii au nevoie de constanta pentru tot felul de lucruri… cum ii ajuta sa mearga mai departe, cumva usurati de stabilitatea asta aparenta…

pana si ca sa tii un nenorocit de blog sus in zelist iti trebuie constanta…

de la un punct incolo, constanta devine o disciplina… si e atat de la indemana… poti fi constant in orice iti doresti sa devii constrant: in munca, in prostie, in ironie, in flirt, in plangeri si ripostari in victimizare si bocete…

da domnule, chiar e o disciplina, si e atat de lesne sa te perfectionezi… cu cat iti manevrezi mai bine treburile pe care le-ai introdus in manual, printre sudori, cu atat este mai simplu sa ignori instabilitatile… instabilitatile ajung cumva ca fulgii din plopi… plutesc in jurul tau, le remarci… te jeneaza cumva senzorial, dar nu te ingrijoreaza fundamental…

“ma enerveaza tare mult ca sunt egoista… dar lucrez la asta… lucrez la altruismul meu… si intr-o zi va pluti pe o linie neintrerupta de la dreapta la stanga si de sus in jos… voi fi altruista constant”

“imi place sarcasmul…  si tre’ sa recunosc: e o mare constanta in viata mea”

“imi place sa beau si sa fumez… si astea sunt cele mai mari constante din viata mea.”

pana si cuvantul asta mizerabil: CONSTANTA… e strasnic… un oras ii poarta numele… UN ORAS… un asezamant trainic… daca nici asta nu ii contureaza sensul… nu stiu ce ar putea mai bine…

insa, apoi, ma tot gandesc cum instabilitatea poate ajunge si ea o constanta…

nici nu-mi mai amintesc ce dracului am vrust sa spun de fapt atunci cand am inceput sa tastez… m-am infunadat atat de tare intr-o disectie aproape inutila, ca i-am uitat sensul pe parcurs…

amuzant este ca la inceput am uitat sa pun titlul… si-odata ajunsa aici, dragii mei…

ma surprind din ce in ce mai tare lucrurile ce supravietuiesc in ciuda circumstantelor…
azi nu sunt la biroul meu, sunt la biroul madalinei… am un frigider imens in fata, scannerul in stanga tatalui si fantana cu apa in dreapta… tastele se apasa mai greu si lumina ma deranjaza… langa frigider sta o planta cocotata pe un scaun de bar… e inca verde inciuda conditiilor vitrege… planta ast a se incapataneaza sa traiasca desi:
n-are pic de soarel acare sa zambeasca dimineata… abia din joi in paste isi aminteste mada saraca s-o mai ude…toata lumea ii sufla fumul in fata ca si cum ar trai itr-un subsol intunecat in care se joaca poker de ani buni, zi de zi si cum fumatul si pokerul schima cursul normal al lucrurilor, toata lumea ii scrumeaza in ghiveci, … intr-o dimineata am surprins un coleg care i-a trosnit la radacini o ceasca de cafea amaaara, atat de amara ca nici fiera, daca ar bea cafea cu gurita ei, nu ar putea-o suporta…
si uite-o ca traieste… si de fiecare data cand pleaca mada in concediu si ne mai fataim si noi pe la secretariat… na uitam la ea cu admiratie si stupoare…

in peretele din stanga e o scobitura, in scobitura o tava, pe tava un filtru de cafea, legat de un fir, legat de un stecher si infipt intr-un prelungilor… prelungitor ce inca functioneaza perfect in ciuda sortii intunecate…
zi de zi, omani noi sau oameni vechi se impiedica de firul lui si il smulg din priza… zi de zi intra in contact cu firimituri sialte resturi de mancare ce-i cad in cap in cascade in jurul orei pranzului… zi de zi, lichide din cele mai diverse ii sunt varsate asupra… personal am varsat cafea in el de cel putin trei ori de cand m-am angajat…

in sertarul din spatele meu se afla o bricheta… o bricheta mica si pricajita care si-a pierdut culoarea de ani buni si gazul de cel putin jumatate de an si se incapataneaza sa mearga…. am gasit-o aici cand am venit in firma si cred c-o sa ne ingropae pe toti… de atunci, am cumparat cel putin 10 brichete, am furat alte 25 am pierdut 1 zipoo, am sfarait mii de capete cu pucioasa in varf si bricheta asta amarata inca aprinde tigari…

dupa colt stau cuminti farfuriile spalate… farfuriile si cana albasta care sta ciobita si suporta dimineata de dimineata cafeaua incinsa fara sa verse un strop prin crapatura pe care o are… tine cu dintii, incordeaza totii nuschii de portelan si reuseste sa nu verse nici un strop… frica de cosul de gunoi o face aceasta Xena a cestilor…nici mie nu cred ca mi-e atat de frica de moarte pe cat ii e ei…

si ma uit asa le ele, la toate lucrurile astea care supravietuiesc si ma gandesc la vorba aia celebra din Chucky:

“It’s alive!!?!!”

“Amaizing, isn’t it!!!!”

dupa o felie de chec preparata in casa de om, de maini de mama de Ivo.. . parca incepi sa-mi amintesti de nastrusnicelile copilariei.

si uite-asa imi zboara gandul la toate jocurile pe care le jucam atunci cand eram mica si imi juleam genunchii de trei ori pe zi… cum ma ridicam si faceam un pas, iarasi cadeam si imi turnam nisip pe rana deschisa ca sa se faca pojogita mai repede sa ma pot intoarce la joaca… si tot asa colindam de dimineata pana seara cu parul valvoi, degetele iesind prin sosete si mucii sub nas…

ma intalmean in fata blocului cu toti ceilalti copii si incepea numaratoarea… “cine se pune?” … si se gasea mereu cate unu sobru, cu nasul sters pe manecile pulovarului, care sa strige toate vorbele ritualice pentru eliminare:

“In Ocenul Pacific, s-a nascut un peste mic, si pe coada lui scria: Iesi afara Dum-nea-ta”

sau

“Pe o bara, se caca o cioara, Cra- cra-cra, chiar in guta TA”

“Pe varful Mitropoliei Sta un magarus si scrie: A,E,I,O,U Magarusul esti…. chiar… TU”.

fie

“Eni meni pica-ja, Prinde musca n-o lasa. Daca-i vie, Daca-i moarta, Mananc-o coapta, Cu marar, Cu patrunjel, Cu untura de ca-tel.”

si cate alte nastrusnicii pe care le stiu si acum… si nu-mi amintesc vreodata sa fi repetat nici colindele de Craciun de atatea ori de cate am rostit incantatiile numaratorilor de mai sus…

odata logistica pusa la punct, incepea joaca… prinselea, hotii si vardistii, frunza, pitulusu/ pititea sau ascunsea cum zicem fiecare, tara-tara vrem ostasi, ratele si vanatorii si multe altele… pe care daca voi le-ati jucat cu siguranta le-am jucat si eu…

seara mereu ajungeam vrand nevrand la pitulusu… cat a zice peste, incepeam numaratoarea… si cand venea randul meu la numarat uite-asa mi se lipeau vorbele una de alta si dadeau un sens unui nonsens mai mare decat oceanul mai sus mentionat… “80.. 90…sutaaaaaa! care nu e gata l-am luat cu lopataaa…”

si plecam in cautarea bastarzilor ascunsi in cotloanele intunecate din jurul blocurilor alergnadu-i pana la zidul in fata caruia aproape uitam ca scuipatul e doar simbolic… si mare mi-era rusinea daca nu scapam turma atunci cand trebuia… ca mai ramanea cate unu’ viclean prin mai stii ce barlog si incepeai sa-i canti:

“ceapa-ceapa stai in groapa… si mananci la inghetata” – una dintre preferatele mele… nu stiu care dintre noi a gresit-o p-asta crunt, dinte toti tancii cu care imi masuran inaltimea p-afara, dar nici c-a mai venit ziua in care sa spunam altfel…

si astazi inca ma maiintreb ce-a fost inainte de inghetata….

si uite ca veni si ziua cand se implini minunea… printre vorbe oltenesti si tigai de teflon se coacpse clatita dupa clatita, unsa cu grija cu dulceata de afine din borcanele mici si transparente… farfuria se umplu vazand cu ochii… plicuri din aluat pufos si parfumat zacura una peste alta abia asteptand sa bucure gurile cascate de mai-nou bucurestenii aburiti de prajeli perindandu-se in susul si-n josul bucatariei…

si-asa cum toate zilele incep cu cafea si gheortait de mate… iata ca veni si ziua cand cafeaua fu urmata de rata pe varza… si mireasma aia de varza acrita cu carne prospata de tara gatite la tuci si acompaniate de un ardei subtire si piscator, nu e de dat nici pe ntru toti cei patru cai frumosi de pa bazilica San Marco… hap dupa hap, cu cocoloase de paine in mana, daduram gata razboinicul ratoi acuzat de violenta in familie si, deci, sacrificat in scopuri revolutionare…

doamne ce ospat… m-as fi tolanit pe canapeaua rosie cu picioarele pe pereti si m-as fi uitat plictisita la televizor, cand ce sa vezi… s-aude iarasi zdranganit de oale in bucatarie… ma ridicai cu greu sa vad ce se petrece… si taman bine ca mama mai punea de-o ciorba de catorfi.. ca nah: ” sa fie, mama, si ceva racoros… ca pe caldurile astea… va totpiti aici si alta nu.”

si asa cu stomacu-n diafragma si canicula pe frunte… mai dadui doua-trei ture prin casa sa facem loc si ciorbei oltenesti dreasa cu ou si lamaie, ca vorba aia: “daca n-o mananci acuma, cat e proaspata, cand o maimananci, mai mama?”

si-mi vine s-o las dracu de viata, ca mult imi mai place mancatul asta, chiar daca Macelarul Matache zice ca nu e de saga…

daca-as avea o caciula de astrahan pe crestet, zau c-as lua-o si-as arunca-o cat colo zbierand din toti plamanii: Aciiiiiiii!!!!!

sa ma spurce pupaza de va mint

10.000 de creiere vibrand cu pelicula tobei mari…

azi imi vine greu sa vorbesc… am vocea tandari… m-am trezit cu gatul complet intepeit…

am lasat apa fierbinte sa siroiasca pe ceafa timp de cateva minute pana m-am dezmortit… am ajuns la siropul de tuse a lui Ivo si-am sorbit un capacel cu pofta cu care in mod normal as fi baut prima inghititura de cafea…

berea inca abureste in jurul meu in rotocoale dense… mainile imi cad grele pe tasatura, cuvant dupa cuvant…

mi-e pofat de mici… mici cu mustar, cum ar zice un stimabil contemporan…

dungute marinaresti imi strabat bustul, peste coste si parca-mi tin spatele drept…

astept o supa cu galuste si-un piure decolorat… piure zdrobit din cartofi noi… mult mai noi decat muzica mea..

nu voi modifica nici o virgula dupa prima citire… promit!

si asta pentru ca nu am subiect… si pentru ca nu am subiect nimic nu trebuie sa se lege… nimic nu trebuie rotunjit, desprtit sau modificat… acesta este un text fara sens… fara sens ca rostul poate si-l gaseste pana la sfarsit…

asa scriu eu, fara sens, pagini intregi care ma amuza teribil peste ani, la recitire… si peste care cateodata m-as fi jucat cu pixul cum se juca profa cu pixul pe teza mea la matematica…

simt fara sens cateodata… traiestc sarbatori care-mi sunt straine… si simt despratiri care nu sunt ale mele… imbratisari prietensti care ma fac sa am mustrari de constiinta ulterior… beau bere neagra cu gandul la votka…

si daca asa simt, asa ma port ca vorba aia: oameni sunem… mananc salata la masa de pranz fara sa-mi fie pofta de paste sau pizza sau tiramisu…. iarasi mi-e pofta de tigari si nesimtire…. am inceput din nou sa port cercei si sa-mi tai unghiile din carne… imi place sa spal vase si urasc sa intind rufele… am vazut un film bun doar pana la jumatate…

fara sens… dar parca mi se pare… ca privirea mea s-a sters… mi se pare ca noile rame de la ochelari vor ramane pe noptiera si le voi purta tot pe cele vechi… mi se pare ca port gleznele de iarna si pe timpul verii… mi se pare ca vara asta e mai nerusinata decat spun meteorologii… mi se pare ca am retinut mai mult de 5 nume in aceeasi seara…

si cum mi se pare, asa scriu… am degetele incordate… d-aia nici n-am putut nicicand sa cant la chitara… imi amorteste mana pe un acord si n-o mai pot clinti… asa cum degetele mele au intepenit pe partea fara sens a tastaturii…

am un nor de ploaie-n creieir… isi varsa tunetele pe cuvinte… asa… fara sens in cateva vorbe care abia daca ma ating si pe mine…

iata si punctul cum alearga in spatele delirului…

mi-e putin dor sa dau cu sutul rostului…

as vrea sa regasesc sensul in vorbe… in vorbele mele si-n vorbele altora… azi am privit pe fereastra inainte sa plec: “picura!” mi-am spus… mi-am aruncat un tricou pe mine si mi-am pus tenesii pe picioare… am scos nasul din bloc si m-a picurat chiar pe varf… m-am mirat… m-am mirat de parca “picura” n-ar fi avut nici un sens…

as vrea ca oamenii sa stie cat sunt de fapt… oamenii mici se conving ca sunt mai mici decat o scama… si oamenii mari gandesc inalt-inalt, mult peste vrejul de fasole a lui Jack… as vrea ca oameni sa-si aminteasca lungul si latul…. lungul nasului…. latul fruntii… as vrea sa vina mamele tuturor si sa-i masoare pe tocul usii… sa-i masoare pe tocul usii fiecaruia si sa faca un semn apasat cu creionul ca oamenii sa nu uite nicodata cat sunt de fapt…

as vrea ca dialogul sa nu dispara… oricat de mult mi-ar fi placut Fight Club…

tare as mai vrea…

si cand ma gandesc cum cineva imi spunea odata ca “a vrea” nu e verbul zodiei mele…

vin de la Venetia… un oras mic in care m-am simtit mai mica decat Neghinita insusi… mica-mica si nepriceputa, cu privirea fixata pe fiecare dintre caramizile ce mi-au iesit in drum… pentru ca la Venetia fiecare caramida ascunde o o chichita… fiecare chichita ascunde o faramia de arta venetiana

am vazut cate ceva… dar am certitudinea ca nu v-as putea recomnda nimic mai bun sau nimic mai bine decat o face ghidul Lonely Planet…

eu va povestesc despre cainii venetieni… sociabilii caini venetieni… umbla apasat pe strazi purtandu-si cu mandrie lesa venetiana secundata din spate de covrigul cozii, venetian si el… si cum venetienii spun ca sunt venetieni inainte de a fi catolici, asa si cainii cred ca sunt venetieni inainte de mentiona oricare rasa pe care ar putea-o avea… sa afirm ca acesti bravi caini au un comportament identic ar fi o extrapolare abuziva… insa trebuie sa recunosc: cateva trasaturi comune exista…

cum Venetia a fost un oras al negotului… multi negustori de peste mari si tari se tot perindara … asa ca venetianii erau mereu gata de lupta… asa om, asa si caine…

toti patrupezii inainteaza cu dintii mici si ascutiti ca niste ace ranjiti in soarele venetian si el… cu piepturile inguste incordate de naduful gloriei pierdute in fata raselor mari si medii… cu fruntea incruntata si nasul deviat de mirosuri… cu figurile de varstnici navigatori, cu mustatile albite de nervi si ambitie ….va spun: ciudata priveliste …

o mare de patrupezi pigmei venetieni… ce-au inspirat renascentismul… pentru ca da… am urmarit atent… picturi cu familii nobile… picturi mitologice venetiene .. picturi religioase socotite blasfemice in secolele 15 – 16 … toate au ca figura canina dominanta “pechinezul venetian”… si nu, nu e o rasa… este un tip caracterologic canin… cum noi putem fi: colerici, histrionici, sangvinici si asa mai departe asa caini acestia ar putea fi: pechinezi venetieni…

atentie insa, a nu se intelege eronat: pechinezul venetian, nu implica nici o asemenare cu pechinezul Pufy de la etajul doi in blocul nostru… pechinezul venetian e pechiez venetian dupa vorba, dupa fapta, arareori dupa mutra…

si-acestea fiind spuse… Prego!….va invit sa priviti cu un pahar de Proseco in fata… cum caini venetieni construiesc arca discordiei canine mondiale…

abia atunci laguna va explora o noua era…

frumoasa venetiana isi piaptana urechile roscovane si carliontate urland la luna venetiana si ea…

azi parca nu as vrea sa scriu aici si uite ca o fac… nu am nimic interesant de spus… ma holbez pe geamul ala mic la soarele de afara si ma simt de-a dreptul mahnita… nu ma pot gandi la nimic…

si ma gandeam chiar ieri (ca ieri paremi-sa ca gandeam) ca nu mai am nici un gand nou si bun… nici un gand  nou sau bun… am acealeasi ganduri zi de zi… parca as fi o gaina pintenata prin curtea unui taran gospodar… gasesc mereu trasee nonconventionale: imi tarasc creierul mic cat un miez de nuca prin  praf pe traiectoria munca- casa, casa-muca zi de zi… am indeletniciri neasteptate: pipi, caca, papa… ies usor din monotonie: cateodata poate o berica si aferenta conversatie ale carui ritualuri nu le mai cunosc…

silvia zicea ca ea ar sta pe-o piatra si-ar rage ca un leu… eu nu stiu sa rag ca un leu… cand eram mica stateam cu mama in balcon si auzeam leul din Parcul Romanescu cum rage… deci stiu cum rage regele leul… deci stiu ca eu nu pot sa rag… poate-o sa-ncerc sa latru…

de ce tocmai sa latrii? poate va intrebati… pai raspunsul este simplu:  ce intelegem noi cand latra un caine ?….. desigur vorbim despre cainele atlcuiva… despre un caine necunoscut… despre UN caine…. recunoastem inflexiunile glasului unui caine necunoscut? …. stim cand e indiferent, satisfacut, ingrijorat,  usor vexat sau mai stiu eu cum? …. Nu stim… poate ghicim, insa cu siguranta nu stim….

Ehhhhh cam asa ma exprim eu in ultima vreme…  deschid gura sa scot cuvinte nobile si multisilabice… rotunjesc colturile gurii pentru un discurs argumentativ…. si de urechea interlocutoarului se izbeste doar un latrat monoton… am impresia ca si pentru prietenii mei cuvintele imi sunt ca un latrat necunoscut al unui caine la fel de nefamiliar… cine stie… poate-n curand o sa ma privesc in oglinda si o sa vad un basset, batran balos si puturos care o sa deschida gura doar sa scoate limba toropit de lene si caldura…

si iata reflexia regelui scancet…

spuneti si voi… ce viata de caine!

urmaresc povestile Silviei zi de zi… la citesc si imi plac… dar azi, ne-am placut reciproc… ne-am privit si postul ei parca m-a intrebat: tu cum ai povesti Bucurestiul?… politicoasa, i-am raspuns:

probabil ca l-as povesti cum l-am invatat… cu vorbele de odinioara, cu ganduriele vesele sau infundate… cu praf, cu soare, cu borduri si bere, tigari si cafea.. asa l-as povesti… pas cu pas… de la Gara de Nord inspre Vitan, inspre oameni noi care nu stiu sa foloseasca perfectul simplu asa cum ar trebui…

l-as povesti cum l-am invatat… fara predicat si fara semne de punctuatie… ca pe un grafic economic in preajma marii depresii… asa l-as povesti… troleu dupa troleu, din Vitan pana pe Calea Victoriei… cu bulevarde largi si oameni mci… cu blocuri turn si case neoromanesti ce dormiteaza sub tei… cu atatea motare cati locuitori… cu parcari si parcuri insuficiente… colturi de strada pline de oameni si asteptari… cu palme umede de anxietate… cu mici momente de claustrofobie in mari spatii comerciale… cu anarhia dupa ureche si pogo-ul permanent in plimbarile de pe Magheru…

l-as povesti cum l-am invatat… cu tarfe si pesti… cu RATB-isti burtosi si libidinosi… cu ochelaristi care nu ocolesc Carturestiul… cu genti grele de carti si dicuri… cu treceri de pietoni si tenesi colorati… cu tocuri inalte care se-nfig in smoala topita pe arsita pranzului de iulie… cu tomberoamele pline si ambalajele Big Mac-urilor…

l-as povesti mergand cu pasi lenesi pe Aleea Snadu Aldea, fumand o tigara si zambind, baietilor care alearga seara prin parcul Agronomiei… l-as povesti mitocaneste, cu gura plina de gulas-ul gatit de Soni… l-as povesti cu frica de gura de canal neacoperita de la intersectia cu Strada Ocolului…

as povesti Bucurestii mei…