@coffee&cigarettes

10.000 de creiere vibrand cu pelicula tobei mari…

azi imi vine greu sa vorbesc… am vocea tandari… m-am trezit cu gatul complet intepeit…

am lasat apa fierbinte sa siroiasca pe ceafa timp de cateva minute pana m-am dezmortit… am ajuns la siropul de tuse a lui Ivo si-am sorbit un capacel cu pofta cu care in mod normal as fi baut prima inghititura de cafea…

berea inca abureste in jurul meu in rotocoale dense… mainile imi cad grele pe tasatura, cuvant dupa cuvant…

mi-e pofat de mici… mici cu mustar, cum ar zice un stimabil contemporan…

dungute marinaresti imi strabat bustul, peste coste si parca-mi tin spatele drept…

astept o supa cu galuste si-un piure decolorat… piure zdrobit din cartofi noi… mult mai noi decat muzica mea..

e zgomot pe strada… nu-mi pun castile pe urechi… ascult cum trec masinile pe langa mine si-mi smulg linistea din creier… umblu asa cu o gaura mare in cap pana in mansarda despre care tot scriu atunci cand o am doar pentru mine… ajung aici si rajnita computerului de pe birou imi umple tot golul din teasta … am inceput atipic, azi…

m-am trezit bine dupa putin somn… cafeaua mi se parea departe de nevoia mea de azi… mi-am ales o treanta fluida de purtat… am rupt ritmul pentru o zi…

ascult obsesiv un album in casti… dimineata de dimnieata imi goleste mintea ca un aspirator… apas play cand ies din casa si ascult aceleasi acorduri de aproape o saptamana… aceleasi lucruri imi atrag atentia pe aceleasi note in aceleasi locuri pe langa care trec cu ultimul autobuz portocaliu lastat liber prin Bucuresti… acest deja vu somnoros ma face sa zambesc aproape la fel de sincer in fiecare zi…

azi e zgomot pe strada… nu-mi pun castile pe urechi

innod liane din norii imbufnati… si navigez printre tantari catre cafeaua pe care deja imi vine greu sa o reneg…

… ajung sa cred ca imi place din ce in ce mai tare senzatia de abandon… pe zi ce trece abandonez mai multe lucruri decat in ziua precedenta…

am abandonat chiria si rucsacul visiniu caruia, acum 2 ani, spuneam ca ii voi schimba fermoarul… cate timpuri au trecut peste spinarea mea cu rucsacul ala lipit ca un magnet de vertebre…

am abandonat periutele de dinti lasate in casele prietenilor de peste tot prin tara… parca le numarasem la un moment dat, insa nu mai tin minte exact cate erau… parca le vad cum stau triste si scorojite de seceta in paharele cu periute de pe diferitele rafturi din diferitele case in diferitele orase….

am abandonat tigarile… am abandonat tigarile dupa aproape 10 ani de concubinaj incandescent… dupa zeci de plante de tutun jumulite de foi si fumate cu naduf de bucurie, de tristete, de nervi, dupa masa, dupa sex, pe nisip, pe munte, in turnuri, pe autostrazi, in parcuri si pe borduri, in carciuni si pe terase… am abandonat tigarile ca pe-un prieten bun inchis pe viata in Bastilia, fara drept de vizita ori conversatii telefonice…

am abandonat acceleratul… sau si mai bine spus, am abandonat acceleratul de pe rutele care nu duc spre ai mei… de fapt, cred ca in cazul cea abandonata sunt eu… acceleratul m-a abandonat pe mine… parca de fiecare data, pleaca in timpul orelor de serviuciu… oare nu stie ca ne-am facut mari intre timp?… suficeint de mari ca sa numaram 8 ore de munca legitima pe zi insa inca prea mici ca sa ne placa fratele aristocrat: Intercity-ul…

am abandonat desenul… am abandonat desenul parca de atata vreme ca nu mai stiu sa mazgalesc o casa cu gardut… nu mai stiu sa tin creionul in mana dreapta… si mana dreapta e cea mai dreapta dintre cele doua maini…

mi-am abandonat pletele… pletele care visau la rochia usoara de vara care flututa sub fereastra deschisa a unui hippie mobile care avea in spate 100 de catei cu blana aurie si pufoasa… cu urechile blege si boticul umed… si care parca scheunau in cor The Beatles…

cat despre ce descopar intre timp… poate-o sa scriu peste alti zece ani… cand o sa-mi scot din nou oglinda de buzunar… si-o sa privesc peste umar ce-am tot lasat in urma in drumul asta luuung spre casa din turta dulce…

urmaresc povestile Silviei zi de zi… la citesc si imi plac… dar azi, ne-am placut reciproc… ne-am privit si postul ei parca m-a intrebat: tu cum ai povesti Bucurestiul?… politicoasa, i-am raspuns:

probabil ca l-as povesti cum l-am invatat… cu vorbele de odinioara, cu ganduriele vesele sau infundate… cu praf, cu soare, cu borduri si bere, tigari si cafea.. asa l-as povesti… pas cu pas… de la Gara de Nord inspre Vitan, inspre oameni noi care nu stiu sa foloseasca perfectul simplu asa cum ar trebui…

l-as povesti cum l-am invatat… fara predicat si fara semne de punctuatie… ca pe un grafic economic in preajma marii depresii… asa l-as povesti… troleu dupa troleu, din Vitan pana pe Calea Victoriei… cu bulevarde largi si oameni mci… cu blocuri turn si case neoromanesti ce dormiteaza sub tei… cu atatea motare cati locuitori… cu parcari si parcuri insuficiente… colturi de strada pline de oameni si asteptari… cu palme umede de anxietate… cu mici momente de claustrofobie in mari spatii comerciale… cu anarhia dupa ureche si pogo-ul permanent in plimbarile de pe Magheru…

l-as povesti cum l-am invatat… cu tarfe si pesti… cu RATB-isti burtosi si libidinosi… cu ochelaristi care nu ocolesc Carturestiul… cu genti grele de carti si dicuri… cu treceri de pietoni si tenesi colorati… cu tocuri inalte care se-nfig in smoala topita pe arsita pranzului de iulie… cu tomberoamele pline si ambalajele Big Mac-urilor…

l-as povesti mergand cu pasi lenesi pe Aleea Snadu Aldea, fumand o tigara si zambind, baietilor care alearga seara prin parcul Agronomiei… l-as povesti mitocaneste, cu gura plina de gulas-ul gatit de Soni… l-as povesti cu frica de gura de canal neacoperita de la intersectia cu Strada Ocolului…

as povesti Bucurestii mei…

aproape ca simt cum va mint… si ma gandesc ca poate pagina mea nu mai e demna sa se numeasca cum se numeste: @coffee&cigarettes… de ce?… pentru ca m-am lasat de fumat… de trei zile m-am lasat de fumat… trezi zile luuuungi… cu deplasari cu tot si ocupatii care mai de care… infiorator de lungi…

nervos observ ca stau bine… inca stau bine… mi-am cumparat tigari medicinale… ca atunci cand chiar imi crapa buza sa ma fac ca fumez ceva tigara din ceai… intorc pachetul si citesc: ingrediente: alun turcesc, eucalipt si menta.

ce mai… o splendoare… o aprind si incep sa trag… e tare faramicioasa si amaruie… fumul innecacios ma zgarie pe gatlej ca o gheara de mata… urata treaba!… mereu am urat tigarile mentolate, insa de data asta… cand prinzi un fum cu menta e raiul pe pamant…

am fumat cate una pe zi… asa cu scarba si dispret pentru ceaiul rulat in tigari cu filtru si nostalgie pentru tutunul cu fum gros ce-mi brazda plamanii de cativa ani incoace… tigari de ceai!… ce inventie tampita!…

de cafea, insa, nu ma lepad si pace…

liniste… in mansarda asta e atat de rar liniste ca aproape mi se face mila sa ating tastele si sa va povestesc… e fereastra deschisa si bate un vant de primavara cum n-am prea simitit acest aprilie… telefonul tace… chiar si parchetul pare ca scartaie mai putin…

parca si mailul a amortit…refuza sa-si incarece casuta cu lucruri inutile de care stie ca-as putea sa ma impiedic ceva mai tarziu… cred ca mailului meu nu-i place in nici un fel stilul baroc… si astazi il aprob cu tot aplombul…

tot ce se aude sunt zgomotele sugrumate din stomacul meu care prefera mancarea linistei… dar ce sa-i facem acum… astea sunt ale noastre… cand ii e foame stomacul plange… unghiile cresc inevitabil… si genele clipesc din cand in cand…

in mijlocul incaperii zac tacute maldare intregi de ziare asteptand cuminti plecarea catre reciclat…

tacerea din mansarda imi inghite mintea cu totul… ma rezem de spatar si ascult…

mi-e pofta de-o tigara funata-n linistea asta…

seara plina…

oamni multi… oameni noi, oameni vechi… cu sau fara timp, cu sau fara chef… unii cu freze noi, altii fara freze… unii cu liste si planuri… altii cu spontaneitatea in coltul gurii… toti cu berea in fata…  cu farame de azi si maine rulate in tigari… tigari de tutun uscat si aromat… unii le tin… altii le indeparteaza…

cateodata, cred ca ii dau zilei de joi prea putin credit

parca munca ma face mai proasta.. si mai proasta decat atunci cand ma jucam frumza prin jurul blocului si inca mai speram ca pot sa ma fac macara cand voi fi mare…

mare m-am facut… aici anticipasem bine!… dar macara n-am reusit sa devin… m-am oprit din crescut la 1,67 m. … si pentru ca n-as fi vrut sa ajung macaraua pitica de care sa rada toate celelalte macarale la scoala de ridicat blocuri… am renuntat la idee….

mi-am vazut de liceul meu normal cu multe ore de uman si colegi de inaltimea mea – desigur daca ii ignor pe Radu si pe Toma care se transferasera de la scoala de macarale, probabil – am intrat si la facultate fara nici cea mai mica intentie de afirmare sau eminenta … am terminat-o si p-aia… mi-am aruncat in sus palaria cu ciucuras galben… si m-am angajat…

m-am angajat intr-o casa cu mansarda… in care imi petrec zilele urcand si coborand pe scari… sa mai fumez cateo tigara la secretariat… la noi in mansarda nu se fumeaza… mansarda noastra e camera de musafiri… o tinem curata si aerisita pana in clipa in care vin musafirii si umplu scrumiere de mucuri tocite si strivite intre buze galbene …. stiu! si eu fumez… dar ce sa-i faci? nu toate lumea are gratia mea si al lui Humphrey Bogart….

si de atunci muncesc in fiecare zi…. regulamentar… de la 10 la 6… 6 PM evident…

dupa 6… 6 PM evident… termin munca… imi pun traista pe umar si plec spre casa… spre bere… spre cafea…. regulamentar… si-n drum spre casa ma gandesc la ce-am facut la munca… regulamentar….ajung acasa… imi dau traista jos de pe umar… gandesc mereu: “Hoooooneeeeey! I’m hooooooome!” zambesc la acest gand si imi continuu pasii pe gresia din hol, pe care n-am ales-o eu… ma asez… imi aprind o tigara si incep sa-i povestesc lui Adi ce-am facut la munca-n ziua respectiva… imi spune si el… ne mai uitam la un film, doua…. maxim doua… regulamentar!…. si ne culcam sa fim odihniti pentru doua zi… cand ne trezim la 8:00 si… mergem din nou la munca…

si parca munca ma face mai proasta… pentru Dumnezeu… nici la cafea nu ma mai gandesc cum ma gandeam inainte… ma chinui sa termin o carte de ceva sptamani… am inceput sa scriu ceva vara trecuta si intr-un word s-a poticnit… argumrntatia mea se clatina cand me scoti din termenii cu care lucrez zi de zi… nu mai inteleg jocul culorilor… nu-mi mai place ploaia cu soare… ma uit la o jucarie – ce-i drept, o jucarie bizara – un catelus trist si ma gandesc la strategia de vanzare din spatele ei… observ cu greu cand am ochelarii murdari… cred ca, dracului, nici nu mi se mai fac ochii verzi lamare… intre timp, mi s-a descretit si parul, daca va vine sa credeti… parca si David Gahan a coborat din sfere… Doamne! ce gura blasfemica-am capatat!…

sunt mai proasta ca oricand…

jos palaria!….munca te-nvata!… munca te-nalta!

zilele trecute am citit cateva scrisori… trei scrisori in care totul e spus exact asa cum merita citit,  ascultat si recitit… e pacat ca nu gasim mai des vorbe din care sa mai si invatam cate ceva… scrisori de pagini intregi pe care le citim de la cap la coada cu mintea acolo… cu sufletul la gura… cu folos

am citit randurile alea si mi-am amintit de caietele pe care le scriam acum ceva vreme … pe care le reciteam dupa un timp si din care invatam cum poate fi urmatorul caiet mai bun… imi amintesc cum inainte ma straduiam mai mult sa invat… sa invat de la altii… sa invat de la un mine mai mic…  sa fiu atenta in jur… sa stiu cum sunt oameni inainte sa imi vorbeasca…

acum e  bizar…. in ultimele trei zile am scris 3 draft-uri pe care le-am scris fara folos… ma uit in lista si gasesc trei texte: no title… no title and no message, actually… cateodata ma intreb daca mai am ceva de scris… ceva care sa spuna ceva… ceva care sa creasca intr-o directie… oricare ar fi ea… ceva care sa traga o concluzie… fie si evaziva… ceva care sa fie transcris aici de pe carnetelul meu rosu…

carnetelul mea rosu sta pe raft in biblioteca… din clipa in care l-am primit… e un carnetel atat de frumos ca aproape  mi se face rusine sa scriu pe el…  carnetelul rosu merita mai bine… merita ganduri dolofane si zemoase… merita vorbe mari… carnetelul rosu merita o caligrafie mai frumoasa decat a mea…

dar carnetelul rosu ma asteapta…

ieri a fost 1 martie… si pentru ca ieri a fost 1 martie… oameni se poarta de parca si azi, ar fi, ca si ieri, 1 martie…

placut! n-am ce zice… vin la serviciu… imbracata usor mai feminin ca de obicei… lumea ma priveste cu zambetul pe buze gandindu-se ca serbez primavara…

de fapt primavara am serbat-o ieri cand am scos nasul la soare, mi-am dezmortit degetele de la pcioare relaxandu-le in inincaltari dupa ceva luni bune de chirceala incontrolabila…

azi a fost bizar din clipa in care am ajuns la serviciu… in primul rand aveam praful sters pe birou, si nu, nu de mine… apoi… mirosul proaspat de zambile falfaia primavara prin firma… canuta cu floricele de langa computer…

apoi, ceva femei care priveau ahtiate dupa pugutele fosnitoare si snuruletele bicolore ca dupa o declaratie de independenta… si parca auzeam discusul colectiv, edificator: “aceasta este in mod oficial o sarbatoare ce incurajaza drepturile femeilor… ziua oficiala in care eforturile bigudiului magic si tigaii de teflon sunt incununate… omagiul binemeritat vine an de an in cinstea tocanitei parfumate, ciorbei cu zambet de ou batut si cozonacilor crestini ca sarbatoarea ce ii cere… azi a venit vremea sa inlocuim caciulile de blana cu palaria cu boruri largi si sa na plimbam flecurile ascutite pe strazile patriei… femei din toata tara, azi ni se rasplatesc eforturile!”

urale, cartonase colorate, multimi si bucurie… rasuna in capul meu mai ceva ca intr-un documentar comemorativ… noroc, insa, ca ce-i in mintea mea e doar pentru mine si Ricki, cainele imaginar invocat adesea in metrou din lipsa de spatiu…

in realitate… doamnele de mai sus… isi primesc cu entuziasm punguta… si-si mai trantesc o floricica pe rever, o decoratie in plus pentru Maresalii Martisor…

eu m-am mirat, inca de dimineata, cand am primit primul buchetel…

poate ca nu m-asteptam ca azi sa fie tot ieri … si totusi sa merg la munca