Am locuit in locuri care mai de care: 3

Deja cu mana facuta, m-am apropiat si mai tare de centru: Piata Alba Iulia. Si nu oriunde, ci chiar vis-a-vis de caminele UNATC, unde viitorii artisti isi cumparau parizerul cu boemia in plete si noi ne cumparam tigarile cu cearcanele sub ochi.

Apartamentul:

In cazul de fata “apartamentul” e un mare overstatement. Aveam o camaruta de 16 metri patrati, o oglinda mare, un pat neprietenos miscarilor bruste, un dulap lacuit cu pensula si-un pervaz lat pe care ne beam cafeaua dimineata. In bucatarie incapusera dupa ore de rugaciuni si acatiste: un aragaz, o masuta si 1 persoana… in picioare. Cat am stat acolo bucataria a fost exploatata exclusiv in 2 ture. Buda… ei bine buda parea un pariu castigat: “ia sa te vad frate reusesti sa inghesui o baie intr-un metru patrat.” Si muncitorul iscusit reusise fir-ar sa fie, astfel incat dusul era cumva montat desupra vasului de WC, iar chiuveta cred ca se incadra perfect si intr-o casa de papusi. Usa era umflata in partea inferioara pentru ca, nu-i asa, jetul de apa razbeste pe distante intre 20 si 30 cm  si, partea mea preferata, se deschidea chiar in fata usii de la intrare, multi ne trecura pragul neasteptati si ne vazura in desuuri fine si cu prosoapele sucalite pe cap.

Vecinii:

Inclusiv treaba cu vecinii este un mare overstatement, nu pentru ca nu i-am fi avut ci pentru ca am cunoscut-o doar pe doamna de langa noi – doamna dezinvolta, cu usa mereu larg deschisa, mereu in capotelul floral, decolorat, cu nasturi lipsa pe ici pe colo, cu picioarele pe un taburet decojit privind la televizor. Doamna care intr-o zi s-a prezentat regulamentar cu administratorul la usa incercand sa-i semnaleze ca-n spatiul meschin descris mai sus locuiesc 7 persoane: noi 2 si inca 5 suflete. Cred ca7 am fi avut loc in picioare daca ne pozitionam cu grija. De unde  impresia asta? Ei bine, doamna avea 2 argumente imbatabile: mai vazuse oameni intrand si  iesind de la noi din casa si, my personal favorite, erau 5 haine de iarna in cuier si 4 perechi de cizme. Ca sa vezi, pe vremea aia eu aveam 3 haine de iarna si Mada 2 plus cate 2 perechi de cizme de caciula. Ce-nseamna, domne, sa vezi basca abundentei si sa n-o recunosti! L-am lamurit pe domnul administrator ca suntem doar doua si deja suprapopulam incaperea si l-am lasat pe el sa discute cu doamna. Aceeasi doamna care a venit la noi la usa cu o oala plina ochi cu ciorba. Cateva fire de leustean cu tulpina lunga balteau in 2 degete de ulei chiar in buza oalei. M-am uitat cu ochii holbati de uimire la ea si am intrebat-o: “Cu ce va pot ajuta?” Doamna, cu nasturele cascat in dreptul buricului mi-a zis: “Ma intrebam daca nu cumva vreti o oala cu ciorba, fetelor. Am facut-o de dimineata si abia apoi mi-am amintit ca nu mai mananc carne de 2 ani.” Am refuzat-o politicos si m-am intors in casa fericita ca nu dau binete la vecini ca uite ce se poate intampla.

Delirul:

Casuta asta meschina a nascut deopotriva multi demoni si multe solutii practice. Cu mintea de la 20 de ani, am constatat  ca scapi usor de multe neajunsuri mimand dementa.  Si uite asa am ajuns sa invocam in conversatii personaje care mai de care mai interesante si mai imaginare. Fiecare dintre ele avea un scop precis si ne facea viata al dracului de simpla.  Aveam asa:

Doamna din perete, pozitionata strategic in spatele oglinzii, chipurile, ne semnaliza negresit a bad hair day, daca s-a incalzit apa pentru dus, daca nu ne-am armonizat cum trebuie tinuta si tot asa. O conversatie de 20 de secunde cu doamna si brusc orice musafir nedorit fugea mancand pamantul.

Brusturica din pervaz. Brusturica nu avea un scop practic, doar ne umplea diminetile de veselie.  Era cel care incerca sa ne convinga sa ocolim sinuciderea cand ne beam cafeaua pe pervaz; zeci oameni ridicau zilnic ochii bulbucati spre etajul 6, gata oricand sa sune pompierii. Era savuros!

Catalina si Chewbacca, un cuplu imaginar extrem de simpatic care ne asigura  mereu unul sau chiar 2 locuri libere in metrouri/ trolee/ trenuri/ baruri/ sali de asteptare, oriunde n-aveam chef sa stam la varice. “E liber?”, intreba mereu cineva, “Doamna draga, dar nu vedeti ca sta cineva?” “Cine?” intrebau siderati si eu ii sopteam Catalinei “Nu te ingrijora, n-au fost toti alesi sa te vada”. Din pacate, povestea lor s-a incheiat tragic, ca orice Catalina visand la zburatori, si aceasta s- a dovedit a fi o tarfa si a fugit cu prietenul imaginar al unei alte tipe lasandu-l pe Chewbacca in urma. De atunci Chewbacca nu a mai vorbit niciodata.

Apoi era Ricky. Catelul nostru imaginar care invariabil facea spatiu in locurile aglomerate. Il chemam insistent batand usor cu palma pe picior si oamenii se dadeau la o parte asteptand un catel. Cand ne vedeau, apoi, cum ciufuleam aerul cu drag, ramaneau mult in afara spatiului noustru personal.

Acelasi scop ca si Ricky il avea borcanul imaginar cu dulceata. Dar asta se aplica in grupuri de peste trei persoane. Pasam borcanul imaginar de la unii la altii privind in gol si rasucind capacul. La un moment dat cineva il scapa si ne uitam cu totii cu groaza pe jos la continutul varsat scuturandu-ne talpile ca si cand ar fi lipicioase. Functiona invariabil.

Odata cu plecarea din garsoniera spre alta casa si alti oameni, in urma partajului, fosta mea colega de apartament a primit custodia pentru toate pesonajele de mai sus plus o geaca albastra de iarna.

De cand m-am mutat foarte rar am mai prins loc in metrou.