Am locuit in locuri care mai de care: 1

Cand ma gandesc la inceputurile mele in Bucuresti, ma intreb si acum de ce naiba imi mai despachetam lucrurile. Ma mutam cu acceasi frecventa cu care merge vaca la apa. Ce s-o mai lungim: m-am mutat in 2 ani si jumatate de 7 ori. Fiecare locuinta cu izul propriu.

O sa povestesc despre fiecare in parte. Dar sa incepem cu inceputul.

Din prima zi de sedere in Bucuresti, cu plapuma in brate si catrafusele in rucsac, m-am oprit la caminele Hyperion din Vitan. Atentie, sa nu confundam lucrurile, vorbim despre Vitan Targul de masini nu Bucuresti Mall.

Caminul propriu-zis:

Impartit in 2 parti, cu doua intrari separate, as descrie caminul asa:

Etjele superioare:  imbuibate intr-un vesnic miros de Saniuta, cu drama si scandal, barbut, zacusca, gratii la geamuri, 6 paturi si 10 persoane in camera, mileuri pe noptiere si 2 sinucideri in 4 ani.

Etajele inferioare: miros de cloramina, 2 persoane in camera, femeie de serviciu, o mocheta albastra care inca isi pastrase culoarea, legitimatie de intrare si paznici in ture, ce sa mai: lux. Aici stateam eu, ca doar de la 3 ani, cand voiam sosete asortate la rochita, am fost o snoaba.

Finantele:

In prima saptamana mi s-a furat portofelul. Poate povestea asta ati mai auzit-o, doar ca mie mi s-a furat portofelul din mana, in magazin, in timp ce-mi plateam parizerul cotidian, cinstita paine si savurosul iaurt cu visine.  Nici nu m-am dezmeticit  bine c-am si am vazut un copil d-un metru si-o savarina care-o zbughise cu portofelul meu. Vorba oratorului, si eu fuga si el fuga, intr-un exces de zel si adrenalina am reusit sa alerg mult peste cei 50 de metri care ma rapun in conditii normate. Chiar si asa, n-am reusit sa prind zgatia aia de copil, si resemnata am urlat din toti rarunchii: “imi vreau actele, imbecilule.” Credeti sau nu, a functionat. Mi-a aruncat actele intr-un boschet, de unde le-am recuperat 3 zgarieturi mai tarziu. Asa m-am intors eu la camin cu buletinul si carnetul de student in mana si cu banii pe 2 saptamani evaporati printre blocurile din cartier.

Colega de camera:

Sunt absolut convinsa ca exista multe legende din camin pe tema asta. Dar cum asta e a mea, nu reusesc sa-mi imaginez una mai dramatica. Colega mea de camera, Crenguta, era o creatura bizara. Poate mai este, mai exista, se afla, se intampla, insa, din fericire, departe de culcusul meu.  Crenguta, o fetita maruntica si tacuta, aparent inofensiva, mi-a facut viata un calvar. Zi de zi, Crenguta urmarea orbeste acelasi ritual: se trezea dimineata devreme, devreme de tot, pe la 5 – 5.30, indiferent de program… de programul ei sau al meu, for that matter. Dadea drumul la apa de la chiuveta, se uita in oglinda si o lasa sa curga o vreme, sa se limpezeasca. Crenguta dormea cu o caciula generoasa de lana pe cap. Caciula nu parasea teasta decat atunci cand Crenguta avea nevoie sa iasa p-afara. In restul timpului: la somn, la masa, la buda, la tigara, inclusiv cand se spala cinstit pe fata dimineata, desigur intre 5 si 5:30, Crenguta pastra caciula pe cap. Se spala pe fata, se stergea atent pana la jumatatea fruntii, de unde pornea caciula, si se aseza cuminte pe patut, langa noptiera metalica, tinuta mereu sub cheie, pe care si-o adusese de la Buzau. Dupa 10 minute de contemplare, deschidea noptiera-seif. In noptiera avea asa: un ursulet de plus, un borcan de zacusca, un fular – probabil la set cu ubicua caciula – si multe pungi goale. In fiecare dimineata, scotea pungile, le scutura bine, le intindea pe pat, le studia indeaproape si le impaturea la loc. Urmarea atent cu coltul unghiei fiecare cuta lasata impaturirea precedenta si cauta sa o pastrese intacta, niciun milimetru mai la dreapta, niciun milimetru mai la stranga. Asa urmaream eu zilnic, doina sfasietoare a pungilor de Buzau care sfarseau impaturite mereu perfect, dar inapoi in seif.  Dupa 10 zile de treziri timpurii, cu actele in sertar, cu cearacane sub ochi si banii mei in alte buzunare, l-am sunat pe tata runagdu-l sa-mi puna la tren o sticla de Chivas Regal si-o caserola cu mancare de mazare. Am ridicat pachetul, mazarea am pastrat-o eu si cu bautura la subrat m-am dus la Nea’ Nutu, administratorul caminului, rugandu-l cu lacrimi in ochi sa ma mute in alta camera sau sa-mi aduca alta colega daca nu vrea sa moara Mamita. Milos si  bautor de competitie, Nea’ Nutu mi-a adus o colega noua si viata la camin s-a schimbat.

Desigur, pana s-au rezolvat toate cele, a si venit vremea sa ma mut, caci snoaba cum ma stiti, n-aveam cum sa rezist mai mult in buza Targului de masini, cu boxele baietilor scoase pe palier si cu un regim alimentar privat de frigider si redus la  supa la plic si cartofi prajiti.