Cand voi fi mare, voi fi…

Ce ne doream sa fim atunci cand eram mici? Gandindu-ma la asta realizez ca, inca de cand eram de-o schioapa, asteptarile de (la) sine/mine au suferit o descrestere coplesitoare.

La 3 ani, am inceput apoteotic prin a-mi dori sa fiu macara. Perioada mea ambitioasa a durat, din pacate, doar un an, pana la 4 ani, cand m-am convins ca ar trebui sa cobor stacheta nitel si sa devin Sailor Moon. Au urmat 2 ani de visare si anxietate cand asteptand ceilalti marinari galactici care probabil simteau ca Pluto nu va mai fi ce fusese si n-au mai ajuns.   La 7 ani m-am lamurit si cu asta, asa c-am coborat si mai mult cu picioarele pe pamant dorindu-mi sa devin maestru la Karate. Zis si razgandit; in mai putin de o jumatate de an am ajuns la pictorita, apoi dansatoare, apoi profesoara si-apoi m-am resemnat cu ideea ca tre’ sa cresc si mai vad dup-aia.

Oare ce-as fi ajuns cand m-am facut mare daca as fi ascultat ce spuneau oamenii despre mine cat inca eram copil. Si pentru ca niciodata nu e prea tarziu m-am gandit sa incep sa iau in considerare parerea unei firi pragmatice: Ana Bulgar.

Ana spune ca lucrurile definitorii la mine sunt umorul si ironia.

Poate stiti  reality show-urile americane in care moderatorul intreaba prietenii subiectului: Daca ar trebui sa il caracterizezi pe X in 3 cuvinte, care ar fi acelea? Si incep alea cu: She’s like so super generous and pretty and totally cute.

Si daca subiectul  ia in considerare ca spune prietena ei on national television, stie ce are de facut: trebuie sa devina Miss America.

Eu nu am 3 cuvinte, Ana mi-a dat doar 2 cu trebuie sa pot lucra sa vad ce fac cu mine:

As putea sa fiu stand up comedian. Doar ca eu sunt amuzanta mai degraba in dialog decat in monolog. Dialoguri pornesc foarte rar, daca nu trebuie, nu-mi place sa stau mai mult de 30 de minute in picioare si nu-mi place sa vorbesc in public daca n-am nici un fel de informatie de emis. Deci, daca Deko Cafe nu organieaza o sesiune de stand-up, cu pauze din 10 in 10 minute, cu un interlocutor care sa ma tina de vorba si-n spate cu un ppt despre industria muzicala, eu cred ca p-asta o stergem de pe lista.

Mai departe. As putea fi moderatorul unui show tv. Aici as avea dialogul, un scaun si un public platit cu reactii care mai de care mai magulitoare. Doar ca sunt complet anti-telegenica, nu ma imbrac crocant, daca imi pui fond de ten pe fata simt ca-mi atarna capul ca unui soldatel de plumb si am o usoara fotofobie. Nasol.  Nici macar in anonimatul obscuritatii din radio n-as functiona cum trebuie pentru ca vocea mea mai mult ma incurca decat sa ma ajute si face mesajul sa dispara, cumva, intre tonurile neplacut tabacice.

As putea sa scriu scenarii pentru un sitcom. Doar ca, sa fim seriosi, la consecventa mea, 1 din 3 episoade ar fi cu trimitere directa la filmele mute. You wouldn’t like Joey to be quiet, would you? … ma gandeam eu.

As putea sa fiu copywriter intr-o agentie. Doar ca umorul meu nu este umorul sanatos al lui Creanga, nu te prinde, nu creste firesc ca iedera pe casa ci mai degraba ca un fir alb pe car-l tot smulgi dimineata si la sfarsitul zilei, e din nou acolo… the third nipple sort of situation. In consecinta daca exista o agentie care cauta sa angajeze pe cineva exclusiv pentru a batjocori campaniile agentiilor concurente, fara nici un output productiv, sunt omul potrivit. Si uite asa o punem si p-asta deoparte.

As putea sa fiu Mircea Dinescu, zambesc la fel de neplacut, am si eu ochelari, am o proprietate in Oltenia si adeseori ma exprim licentios. Doar ca 10 minute la masa cu Stelian Tanase vorbind ma tulbura. E singurul timbru vocal la care reactioneaza vehement pana si urechea mea interna.

Si cu Dinescu am si atins fundul sacului.

Mi-e clar: ironia si umorul nu-mi folosesc decat in postura de musafir. Si nu orice musafir,  musafirul celor cu o doza minima de masochism conversational. N-as fi pariat pe “cariera” asta cand eram copil, dar ce sa-i facem, lucram cu ce avem.

Un lucru e clar, oricat succes as avea ca musafir, pe Ana o voi vizita mere pro bono. I owe her that J J J