Cine plateste in muzica si, mai ales, de ce?

Am ajuns si aici: in stadiul in care se asculta cea mai mare cantitate de muzica din toate timpurile, si se plateste cel mai putin. Exista aceasta discrepanta enorma si nu se datoreaza exclusiv scaderii dramatice a vanzarilor fizice.  In conditiile astea, ajungi sa te intrebi cine pentru ce plateste si mai ales de ce.

La nivel pragmatic, treaba e simpla. In afara de artisti (care, in mod bizar, platesc cel mai mult) avem 5 mari actori care platesc pentru muzica in feluri diferite: casele de discuri, media traditionale (radiourile, televiziunile), organizatorii de concerte (si aici nu ma refer la primaria municipala care vrea un set de craci sa mearga cu micii din parc), companiile care folosesc muzica in campanii si bineinteles publicul.

Dar dilema mea nu are nici o legatura cu detaliile pragmatice/ logistice pe care le intuim cu totii. Gen: organizatorii de concerte platesc artistul si tot stafful lui, detinatorului spatiului de concert, agentia de booking  campania de promovare bla bla…

Nu. De fapt, ce mi se pare bizar, este ca o parte dintre acesti actori, nu inteleg pentru ce platesc. Ei poate inteleg, eu nu inteleg. Si asta pentru ca eu nu reusesc sa-mi explic care-i miza.

Mergand pe ipoteza mea, avem 2 tabere:

In coltul albastru avem: organizatorii de concerte, publicul platitor si companiile care folosesc muzica pentru sync-uri. Pe partea asta avem de-a face, in proportie covarsitoare, cu lucruri variate, care acopera numeroase nise si pe scara quality se duc de la 7 la 10.

In coltul rosu avem: media traditionala si majoritatea caselor de discuri care investesc in proportie de 90% in dance, si lucruri din zona asta care se duc pe scara qualiti intre 6 si 0. Ne crucim cu 2 maini cand pe Kiss Fm, de exemplu, mai scapa ceva decent ca un Guess Who, Caro Emerald sau un Adele (aici, desigur, doar pe timp de noapte).

Si aici intervine dilema mea. Este foarte clar ca pentru coltul albastru, intr-un fel sau altul,  it pays off. In conditii normale organizatorii de concerte isi iau banutul pentru ca, nu-i asa, publicul platitor activeaza pe scara quality intre 7 si 10 si oamenii inteleg ca astia-s parametriii din care trebuie alesi artistii. Sync-urile se fac most of the times cu muzica ok pentru ca este appealing, repet pentru publicul platitor care am spus deja unde si cum  (se) activeaza, iar publicul platitor in sine plateste pentru experienta, pentru satisfactia de a avea albumul, de a-si vedea artistii preferati si intelege ca muzica este un full time job. Un cerc organic cumva, nu?

In coltul rosu in schimb, muzica pare sa capete alte valente. E ca si cum n-ai primi la albumul artistului un DVD bonus, sa spunem, ci ai primi albumul artistului ca bonus la 2 portii de mici cu mustar cumparate. In coltul rosu, cumva, cei doi actori se platesc intre ei fara si publicul nu are nimic de-a face. Oamenii iau ca atare ce li se livreaza, insa, atentie: nu platesc niciodata pentru asta.

Elementul disturbator, in tabara asta, in schimb, este ca aici gasim cel mai mare potetial de popularizare. Ori daca popularizam ceva cu precadere publicului nonplatitor, avem o problema.

Si-atunci, daca sumele se paseaza ca la ping-pong intre cei doi actori, publicul nu plateste, valoarea educativa e zero, totul se consuma cu hapuri mari, nimic nu se digera iar in memoria colectiva ramane maxim 5% din lucrurile pentru care platesc cei 2 actori,  repet: care-i miza?