despre clonare in muzica

Citeam un articol din The Guardian care intuia cam ce impact ar putea avea asupra industriei muzicale succesul incredibil pe care il are Adele.  Si Adele nu este nici primul nici ultimul exemplu, este doar cel prezent.

Succesul pe care il are tipa asta este inimaginabil: 21 a ajuns pe prima pozitie in 15 tari, a obtinut discul de platina in 9 tari dintre care 8xplatina in UK, a doborat recordurile Madonnei, ale celor de la Beatles ca perioada petrecuta pe prima pozitie in topuri etc., ce sa mai, femeia a rupt. Subiectul discutiei, insa, porneste de la afirmatia celor de la The Guardian: “succesul in pop nu este nicodata doar succes, este intotdeauna gata sa se transforme in triumful unei forte mult mai mari”.

In cazul lui Adele, afirmatia este extrem de valida. De ce? Pentru ca impactul fenomenal pe care l-a avut fata asta asupra industriei muzicale s-a produs fara opulenta si mitocanie, fara bugete astronomice, fara liposuctii si planuri de marketing de dimensiunile Shogun-ului. Ba dimpotriva, dupa cum spunea si reprezentantul labelului artistei “Este doar muzica foarte buna. Nu este vorba despre nimic altceva.” Muzica ok care a si prins, as adauga.

Aici intervine problema, de fiecare data cand un interpret rupe gura targului, industria muzicala se transforma intr-un mecanism automatizat care genereaza clone mai mult sau mai putin reusite ale nr. one-ului.

Si din momentul asta, lucrurile pot degenera in doua feluri:  se pot semna o multime de indivizi/individe care au cate ceva asemanator cu Adele, iar artistii tineri deja semnati, vor primi frecvent, sub egida “sfaturile producatorului”, o serie de indicii pentru un sound mai Adele-like (dar sa nu ne mintim, nu vorbim despre Romania, unde sfaturile producatorului, de obicei, sunt de cu totul alta factura iar reperele de cu totul alt calibru).  Si intr-adevar aici, cei de la the Guardian pun intrebarea corecta. Sa fii Adele-like inseamna “tipul foarte talentat care nu pune pret pe cum arata” sau “tipul care e grozav in a interpreta piese cu un sound Adele-ish.” Va las pe voi sa ghiciti.

Partea si mai proasta la aceasta tendinta de mimesis artistic este ca, spre deosebire de Lady Gaga de exemplu, Adele aduce un material bine conturat, cu o directie clara si fara strop de vulgaritate, lucru care mareste gradul de deschidere al tinerilor artisti catre imitatie.  Daca un Lady Gaga-imitator trebuie sa isi monteze coarne din cauciuc si sa faca sex cu Iisus pe Harley-Davidson in timp ce Alejandro ii izbeste cu un bici din vana de bour,  un Adele-imitator trebuie doar sa aiba voce si disponibilitatea de a-si strange parul in coc din cand in cand.

Si astfel se ajunge in situatia in care excentricitatea devine unicitate si simplitatea devine banalitate.

Nasol este ca directia imitatiei constiente este trasata peste tot in industrie si e trasata fara cap. Mi-as dori ca oamenii sa inteleaga ca, in muzica, repetitia nu e mama invataturii. Ascultatul unei piese pe repeat e optional, cand am aceleasi 3 note sucite pe parcursul a 12 piese e enervant, cand am aceleasi 3 note sucite pe parcursul a 12 piese care aproape coincid  cu alte 12  ale altor 12 artisti e de-a dreptul stupid. Stiu ca avem cu totii aceleasi 7 note, dar pe bune ca le putem folosi extrem de diferit.