voi veni pe strada ta…

nu stiu sa conduc…. nu am luat cursuri… nu am avut masina niciodata… nici macar bicicleta cand eram mica si uram sosetelele albe…

ca pieton, numar dungile zebrei imblanzite lenevind pe strazile din Bucuresti si ii privesc pe ei, oamenii-soferi…. isi intorc volanele cu nonsalanta si schimba traiectroia cat ai zice “da”…

se uita in satnaga, se uita in dreapta… pandesc soferii ce parca vor sa treaca pe strada lor… si inspre unde trec prea multi, nu-si intorc volanul niciodata… doar daca-i musai, atunci “ham”…

iar stada lor e strada lor…

ne place exclusivitatea… o mestecam zi de zi in loc de mic dejun…

ei, oamenii-soferi, parcheaza… parcheaza cu fata sau cu spatele…. pe o parte sau pe alta… si acolo raman…

noi pietonii, ne stregem bocancii, urcam o scara, trecem un prag si ramanem si noi…

o noepte… doua, trei… o luna… un an… cine stie, poate si mai mult…

noua…ne place sa vedem urma de norioi lasata pe presul de la intrare…

lor… le place sa coboare scarile de dimieata si sa apese butonul ce deschide usa masiniii de pe stada ce pana la rotirea cheii in contact, e a lor…

si doamne cate strazi am mai schimbat dupa cate o dimineata…

cand ei privesc in retrovizoare si vad un alt sofer pe stada lor… noi, ceilalti plecam pe jos…

e mai usor pe jos… ne strecuram printre alee… masni… volane, claxoane si lucruri ce inca nu s-au intamplat… un metru patrat pe orice strada poate fi al tau pentru o clipa… pentru o vorba aruncata unui strain, un pseudo-strain… un el… o ea…

ne-ntoarcem cu spatele si plecam pe picioarele noastre catre urmetoarea strada… pe urmatorul trotuar… pe care nimeni n-o sa ne clacsoneze cerand exclusivitate…

ne uitam in talpa si vedem o gaura tocita ce cara cu grija ramasite de pe ultimul picior pe care l-a calcat din gresala….

imi mai aprind o tigara si poate maine o sa aleg o alta treapta de scara sa imi beau cafeaua de dimineata …