@coffee&cigarettes

aud din ce in ce mai des cum oamnii au nevoie de constanta pentru tot felul de lucruri… cum ii ajuta sa mearga mai departe, cumva usurati de stabilitatea asta aparenta…

pana si ca sa tii un nenorocit de blog sus in zelist iti trebuie constanta…

de la un punct incolo, constanta devine o disciplina… si e atat de la indemana… poti fi constant in orice iti doresti sa devii constrant: in munca, in prostie, in ironie, in flirt, in plangeri si ripostari in victimizare si bocete…

da domnule, chiar e o disciplina, si e atat de lesne sa te perfectionezi… cu cat iti manevrezi mai bine treburile pe care le-ai introdus in manual, printre sudori, cu atat este mai simplu sa ignori instabilitatile… instabilitatile ajung cumva ca fulgii din plopi… plutesc in jurul tau, le remarci… te jeneaza cumva senzorial, dar nu te ingrijoreaza fundamental…

“ma enerveaza tare mult ca sunt egoista… dar lucrez la asta… lucrez la altruismul meu… si intr-o zi va pluti pe o linie neintrerupta de la dreapta la stanga si de sus in jos… voi fi altruista constant”

“imi place sarcasmul…  si tre’ sa recunosc: e o mare constanta in viata mea”

“imi place sa beau si sa fumez… si astea sunt cele mai mari constante din viata mea.”

pana si cuvantul asta mizerabil: CONSTANTA… e strasnic… un oras ii poarta numele… UN ORAS… un asezamant trainic… daca nici asta nu ii contureaza sensul… nu stiu ce ar putea mai bine…

insa, apoi, ma tot gandesc cum instabilitatea poate ajunge si ea o constanta…

nici nu-mi mai amintesc ce dracului am vrust sa spun de fapt atunci cand am inceput sa tastez… m-am infunadat atat de tare intr-o disectie aproape inutila, ca i-am uitat sensul pe parcurs…

amuzant este ca la inceput am uitat sa pun titlul… si-odata ajunsa aici, dragii mei…

ma surprind din ce in ce mai tare lucrurile ce supravietuiesc in ciuda circumstantelor…
azi nu sunt la biroul meu, sunt la biroul madalinei… am un frigider imens in fata, scannerul in stanga tatalui si fantana cu apa in dreapta… tastele se apasa mai greu si lumina ma deranjaza… langa frigider sta o planta cocotata pe un scaun de bar… e inca verde inciuda conditiilor vitrege… planta ast a se incapataneaza sa traiasca desi:
n-are pic de soarel acare sa zambeasca dimineata… abia din joi in paste isi aminteste mada saraca s-o mai ude…toata lumea ii sufla fumul in fata ca si cum ar trai itr-un subsol intunecat in care se joaca poker de ani buni, zi de zi si cum fumatul si pokerul schima cursul normal al lucrurilor, toata lumea ii scrumeaza in ghiveci, … intr-o dimineata am surprins un coleg care i-a trosnit la radacini o ceasca de cafea amaaara, atat de amara ca nici fiera, daca ar bea cafea cu gurita ei, nu ar putea-o suporta…
si uite-o ca traieste… si de fiecare data cand pleaca mada in concediu si ne mai fataim si noi pe la secretariat… na uitam la ea cu admiratie si stupoare…

in peretele din stanga e o scobitura, in scobitura o tava, pe tava un filtru de cafea, legat de un fir, legat de un stecher si infipt intr-un prelungilor… prelungitor ce inca functioneaza perfect in ciuda sortii intunecate…
zi de zi, omani noi sau oameni vechi se impiedica de firul lui si il smulg din priza… zi de zi intra in contact cu firimituri sialte resturi de mancare ce-i cad in cap in cascade in jurul orei pranzului… zi de zi, lichide din cele mai diverse ii sunt varsate asupra… personal am varsat cafea in el de cel putin trei ori de cand m-am angajat…

in sertarul din spatele meu se afla o bricheta… o bricheta mica si pricajita care si-a pierdut culoarea de ani buni si gazul de cel putin jumatate de an si se incapataneaza sa mearga…. am gasit-o aici cand am venit in firma si cred c-o sa ne ingropae pe toti… de atunci, am cumparat cel putin 10 brichete, am furat alte 25 am pierdut 1 zipoo, am sfarait mii de capete cu pucioasa in varf si bricheta asta amarata inca aprinde tigari…

dupa colt stau cuminti farfuriile spalate… farfuriile si cana albasta care sta ciobita si suporta dimineata de dimineata cafeaua incinsa fara sa verse un strop prin crapatura pe care o are… tine cu dintii, incordeaza totii nuschii de portelan si reuseste sa nu verse nici un strop… frica de cosul de gunoi o face aceasta Xena a cestilor…nici mie nu cred ca mi-e atat de frica de moarte pe cat ii e ei…

si ma uit asa le ele, la toate lucrurile astea care supravietuiesc si ma gandesc la vorba aia celebra din Chucky:

“It’s alive!!?!!”

“Amaizing, isn’t it!!!!”

e intai septembrie… si uite ca nu ma mai leaga atatea lucrurii de toamna ca pana acum…

nu se mai tremina vacanta de vara acum, s-a terminat undeva in iunie, dupa doar cateva zile, mult prea la inceputul verii…

nu mai incep scoala… nu tre sa-mi cumpar caiete, mape, pixuri, harti, nasturi, elastice de par si alte bunuri…

de apretatul uniformei nici n-are sens sa mai vorbesc… de ani de zile nu mai face mama asta… intre timp, aproape ca am uitat in intregime sensurile fierului de calcat, iau o treanta de pa sarma si ma gandesc: “da-o-ncolo ca se-ntinde pe mine”…

nu mai sunt acasa deci n-o mai ajut pe mama la: bulion, gogosari, gogonele, dulceturi, vinuri, tuici si alte bunuri pe care le consum fara remuscare ori participare la pocesele productiei anuale…

nu-mi mai cumpar ghete pentru vremea ploioasa… merg si tenesii daca alergi suficient de repede

si cum s-ar zice: iarna nu-i ca vara, dar toamna parca se apropie putin!

August 25th

shopping list:

1. vacanta parca a trecut fara mine… exceptand Venetia imi amintesc de soarele privt prin geam si de mine aici, in mansarda asta in care aerul conditionat nu mai face fata inca de pe 20 iunie…

2. am reinceput sa ma uit la Battlestar Galactica si ma gandesc in fiecare seara inainte de culcare ce cunoscut ar corespunde profilului de cylon… pana acum nu am gasit pe nimeni… unii sunt prea umani pentru asta, altii sun undercualified chiar si pentru un baby cylon…

3. am mai luat o decizie… stiti ca va tot povesteam eu despre agenda rosie… ei bine, acum o car dupa mine in fiecare zi si m-am hotarat sa scriu pe ea doar cu doua instrumente, fie cu un creion fie cu un stilou… un creion anume si un stilou asemenea…

4. in plus mi-a crescut bretonul foarte tare… suficient de tare incat sa ma deranjeze la citit  – cum ar zice mama,- dar, nu atat de tare incat sa pot dracului sa-l fac sa stea cumva… ma rog de el in fiecare dimineata sa stea cuminte si, dupa 5 minute de rogaminti si umilinta, tot sugrumat sub o agrafa sfarseste …

5. mi-e dor de bonurile de masa… ce bine era cand banii se duceau pe bere si nu pe ciorba radauteana… pentru asta aveam bonuri… si-am auzit un zvon, cum ca-n Targoviste exista chiar si un sex-shop unde accepta bonuri de masa… cum dracului sa nu le gasesti utile?

6. fish

dupa o felie de chec preparata in casa de om, de maini de mama de Ivo.. . parca incepi sa-mi amintesti de nastrusnicelile copilariei.

si uite-asa imi zboara gandul la toate jocurile pe care le jucam atunci cand eram mica si imi juleam genunchii de trei ori pe zi… cum ma ridicam si faceam un pas, iarasi cadeam si imi turnam nisip pe rana deschisa ca sa se faca pojogita mai repede sa ma pot intoarce la joaca… si tot asa colindam de dimineata pana seara cu parul valvoi, degetele iesind prin sosete si mucii sub nas…

ma intalmean in fata blocului cu toti ceilalti copii si incepea numaratoarea… “cine se pune?” … si se gasea mereu cate unu sobru, cu nasul sters pe manecile pulovarului, care sa strige toate vorbele ritualice pentru eliminare:

“In Ocenul Pacific, s-a nascut un peste mic, si pe coada lui scria: Iesi afara Dum-nea-ta”

sau

“Pe o bara, se caca o cioara, Cra- cra-cra, chiar in guta TA”

“Pe varful Mitropoliei Sta un magarus si scrie: A,E,I,O,U Magarusul esti…. chiar… TU”.

fie

“Eni meni pica-ja, Prinde musca n-o lasa. Daca-i vie, Daca-i moarta, Mananc-o coapta, Cu marar, Cu patrunjel, Cu untura de ca-tel.”

si cate alte nastrusnicii pe care le stiu si acum… si nu-mi amintesc vreodata sa fi repetat nici colindele de Craciun de atatea ori de cate am rostit incantatiile numaratorilor de mai sus…

odata logistica pusa la punct, incepea joaca… prinselea, hotii si vardistii, frunza, pitulusu/ pititea sau ascunsea cum zicem fiecare, tara-tara vrem ostasi, ratele si vanatorii si multe altele… pe care daca voi le-ati jucat cu siguranta le-am jucat si eu…

seara mereu ajungeam vrand nevrand la pitulusu… cat a zice peste, incepeam numaratoarea… si cand venea randul meu la numarat uite-asa mi se lipeau vorbele una de alta si dadeau un sens unui nonsens mai mare decat oceanul mai sus mentionat… “80.. 90…sutaaaaaa! care nu e gata l-am luat cu lopataaa…”

si plecam in cautarea bastarzilor ascunsi in cotloanele intunecate din jurul blocurilor alergnadu-i pana la zidul in fata caruia aproape uitam ca scuipatul e doar simbolic… si mare mi-era rusinea daca nu scapam turma atunci cand trebuia… ca mai ramanea cate unu’ viclean prin mai stii ce barlog si incepeai sa-i canti:

“ceapa-ceapa stai in groapa… si mananci la inghetata” – una dintre preferatele mele… nu stiu care dintre noi a gresit-o p-asta crunt, dinte toti tancii cu care imi masuran inaltimea p-afara, dar nici c-a mai venit ziua in care sa spunam altfel…

si astazi inca ma maiintreb ce-a fost inainte de inghetata….

si uite ca veni si ziua cand se implini minunea… printre vorbe oltenesti si tigai de teflon se coacpse clatita dupa clatita, unsa cu grija cu dulceata de afine din borcanele mici si transparente… farfuria se umplu vazand cu ochii… plicuri din aluat pufos si parfumat zacura una peste alta abia asteptand sa bucure gurile cascate de mai-nou bucurestenii aburiti de prajeli perindandu-se in susul si-n josul bucatariei…

si-asa cum toate zilele incep cu cafea si gheortait de mate… iata ca veni si ziua cand cafeaua fu urmata de rata pe varza… si mireasma aia de varza acrita cu carne prospata de tara gatite la tuci si acompaniate de un ardei subtire si piscator, nu e de dat nici pe ntru toti cei patru cai frumosi de pa bazilica San Marco… hap dupa hap, cu cocoloase de paine in mana, daduram gata razboinicul ratoi acuzat de violenta in familie si, deci, sacrificat in scopuri revolutionare…

doamne ce ospat… m-as fi tolanit pe canapeaua rosie cu picioarele pe pereti si m-as fi uitat plictisita la televizor, cand ce sa vezi… s-aude iarasi zdranganit de oale in bucatarie… ma ridicai cu greu sa vad ce se petrece… si taman bine ca mama mai punea de-o ciorba de catorfi.. ca nah: ” sa fie, mama, si ceva racoros… ca pe caldurile astea… va totpiti aici si alta nu.”

si asa cu stomacu-n diafragma si canicula pe frunte… mai dadui doua-trei ture prin casa sa facem loc si ciorbei oltenesti dreasa cu ou si lamaie, ca vorba aia: “daca n-o mananci acuma, cat e proaspata, cand o maimananci, mai mama?”

si-mi vine s-o las dracu de viata, ca mult imi mai place mancatul asta, chiar daca Macelarul Matache zice ca nu e de saga…

daca-as avea o caciula de astrahan pe crestet, zau c-as lua-o si-as arunca-o cat colo zbierand din toti plamanii: Aciiiiiiii!!!!!

sa ma spurce pupaza de va mint

deja sunt saptamani de cand ma straduiesc sa am ceva de spus… ma straduiesc sa simulez macar… inchid si deschid admin-ul de doua trei ori pe zi.. la fiecare traznaie care imi trece in cap si care-mi da senzatia ca ar putea scoate mai mult de trei randuri pe pagina asta virtuala… cu creionul pe hartie nici nu mai vorbesc de cand nu am mai mazgalit nimic…

in weekend am fost la mare… Horatiu m-a rugat sa scriu pe cartea rosie cu ganduri de la Soni… am luat pixul in mana si ma simteam ca la ora de caligrafie… tinem degetele incolacite in jurul obiectului subtire si alunecos de parca as fi tinut un mestecau imens pentru mamaliga… si parca mamaliga mi-ar iesi mai calda decat vorbele alea asternute stangace pe o foaie care astepta ceva mai mult de la mine… imi holbam ochii ca o smintita, cu pixul in mana si cartea in fata si ma gandeam cum as putea sa spun ce am de spus…

si cuvintele se scriau singure… ieseau de sub condeiul mainii paralitice ca un firicel de nisip din slip…

scurg vorbele pe glezene in jos si le strivesc sub talpa…

10.000 de creiere vibrand cu pelicula tobei mari…

azi imi vine greu sa vorbesc… am vocea tandari… m-am trezit cu gatul complet intepeit…

am lasat apa fierbinte sa siroiasca pe ceafa timp de cateva minute pana m-am dezmortit… am ajuns la siropul de tuse a lui Ivo si-am sorbit un capacel cu pofta cu care in mod normal as fi baut prima inghititura de cafea…

berea inca abureste in jurul meu in rotocoale dense… mainile imi cad grele pe tasatura, cuvant dupa cuvant…

mi-e pofat de mici… mici cu mustar, cum ar zice un stimabil contemporan…

dungute marinaresti imi strabat bustul, peste coste si parca-mi tin spatele drept…

astept o supa cu galuste si-un piure decolorat… piure zdrobit din cartofi noi… mult mai noi decat muzica mea..

e zgomot pe strada… nu-mi pun castile pe urechi… ascult cum trec masinile pe langa mine si-mi smulg linistea din creier… umblu asa cu o gaura mare in cap pana in mansarda despre care tot scriu atunci cand o am doar pentru mine… ajung aici si rajnita computerului de pe birou imi umple tot golul din teasta … am inceput atipic, azi…

m-am trezit bine dupa putin somn… cafeaua mi se parea departe de nevoia mea de azi… mi-am ales o treanta fluida de purtat… am rupt ritmul pentru o zi…

ascult obsesiv un album in casti… dimineata de dimnieata imi goleste mintea ca un aspirator… apas play cand ies din casa si ascult aceleasi acorduri de aproape o saptamana… aceleasi lucruri imi atrag atentia pe aceleasi note in aceleasi locuri pe langa care trec cu ultimul autobuz portocaliu lastat liber prin Bucuresti… acest deja vu somnoros ma face sa zambesc aproape la fel de sincer in fiecare zi…

azi e zgomot pe strada… nu-mi pun castile pe urechi

innod liane din norii imbufnati… si navigez printre tantari catre cafeaua pe care deja imi vine greu sa o reneg…

ma stanjeneste sa fiu umana… aproape ca mi-e rusine cateodata…

umanizarea imi musca din creier cu guri marunte si chinuitoare… ca o termita sub altarul Manastirii Dintr-un Lemn…

cuvintele ies din creier balbaite, schingiuite parca de faptul ca tre’ sa construiasca un discurs afectiv… scaunul devine prea mic… parul imi intra in ochi mai des decat de obicei… ma joc compulsiv cu inleul de sticla de pe degetul mijlociu…

imi displace teribil sa-mi para rau… constiinta ma bate pe umar de trei ori pe zi in ultima vreme… parca tigarile ma ajutau sa fiu mai putin om… imi rasuceam starile pe fumul de tigara si le dadeam drumul spre sus… si susul e atat de mare pentru starile astea atat de mici, de om, ca vanturile nu le aduceau niciodata inapoi…

ultima zi de semi-om se duse cu ultima tigara… un om intreg pare prea mare pentru mine…