@coffee&cigarettes

e zgomot pe strada… nu-mi pun castile pe urechi… ascult cum trec masinile pe langa mine si-mi smulg linistea din creier… umblu asa cu o gaura mare in cap pana in mansarda despre care tot scriu atunci cand o am doar pentru mine… ajung aici si rajnita computerului de pe birou imi umple tot golul din teasta … am inceput atipic, azi…

m-am trezit bine dupa putin somn… cafeaua mi se parea departe de nevoia mea de azi… mi-am ales o treanta fluida de purtat… am rupt ritmul pentru o zi…

ascult obsesiv un album in casti… dimineata de dimnieata imi goleste mintea ca un aspirator… apas play cand ies din casa si ascult aceleasi acorduri de aproape o saptamana… aceleasi lucruri imi atrag atentia pe aceleasi note in aceleasi locuri pe langa care trec cu ultimul autobuz portocaliu lastat liber prin Bucuresti… acest deja vu somnoros ma face sa zambesc aproape la fel de sincer in fiecare zi…

azi e zgomot pe strada… nu-mi pun castile pe urechi

innod liane din norii imbufnati… si navigez printre tantari catre cafeaua pe care deja imi vine greu sa o reneg…

ma stanjeneste sa fiu umana… aproape ca mi-e rusine cateodata…

umanizarea imi musca din creier cu guri marunte si chinuitoare… ca o termita sub altarul Manastirii Dintr-un Lemn…

cuvintele ies din creier balbaite, schingiuite parca de faptul ca tre’ sa construiasca un discurs afectiv… scaunul devine prea mic… parul imi intra in ochi mai des decat de obicei… ma joc compulsiv cu inleul de sticla de pe degetul mijlociu…

imi displace teribil sa-mi para rau… constiinta ma bate pe umar de trei ori pe zi in ultima vreme… parca tigarile ma ajutau sa fiu mai putin om… imi rasuceam starile pe fumul de tigara si le dadeam drumul spre sus… si susul e atat de mare pentru starile astea atat de mici, de om, ca vanturile nu le aduceau niciodata inapoi…

ultima zi de semi-om se duse cu ultima tigara… un om intreg pare prea mare pentru mine…

nu voi modifica nici o virgula dupa prima citire… promit!

si asta pentru ca nu am subiect… si pentru ca nu am subiect nimic nu trebuie sa se lege… nimic nu trebuie rotunjit, desprtit sau modificat… acesta este un text fara sens… fara sens ca rostul poate si-l gaseste pana la sfarsit…

asa scriu eu, fara sens, pagini intregi care ma amuza teribil peste ani, la recitire… si peste care cateodata m-as fi jucat cu pixul cum se juca profa cu pixul pe teza mea la matematica…

simt fara sens cateodata… traiestc sarbatori care-mi sunt straine… si simt despratiri care nu sunt ale mele… imbratisari prietensti care ma fac sa am mustrari de constiinta ulterior… beau bere neagra cu gandul la votka…

si daca asa simt, asa ma port ca vorba aia: oameni sunem… mananc salata la masa de pranz fara sa-mi fie pofta de paste sau pizza sau tiramisu…. iarasi mi-e pofta de tigari si nesimtire…. am inceput din nou sa port cercei si sa-mi tai unghiile din carne… imi place sa spal vase si urasc sa intind rufele… am vazut un film bun doar pana la jumatate…

fara sens… dar parca mi se pare… ca privirea mea s-a sters… mi se pare ca noile rame de la ochelari vor ramane pe noptiera si le voi purta tot pe cele vechi… mi se pare ca port gleznele de iarna si pe timpul verii… mi se pare ca vara asta e mai nerusinata decat spun meteorologii… mi se pare ca am retinut mai mult de 5 nume in aceeasi seara…

si cum mi se pare, asa scriu… am degetele incordate… d-aia nici n-am putut nicicand sa cant la chitara… imi amorteste mana pe un acord si n-o mai pot clinti… asa cum degetele mele au intepenit pe partea fara sens a tastaturii…

am un nor de ploaie-n creieir… isi varsa tunetele pe cuvinte… asa… fara sens in cateva vorbe care abia daca ma ating si pe mine…

iata si punctul cum alearga in spatele delirului…

mi-e putin dor sa dau cu sutul rostului…

as vrea sa regasesc sensul in vorbe… in vorbele mele si-n vorbele altora… azi am privit pe fereastra inainte sa plec: “picura!” mi-am spus… mi-am aruncat un tricou pe mine si mi-am pus tenesii pe picioare… am scos nasul din bloc si m-a picurat chiar pe varf… m-am mirat… m-am mirat de parca “picura” n-ar fi avut nici un sens…

as vrea ca oamenii sa stie cat sunt de fapt… oamenii mici se conving ca sunt mai mici decat o scama… si oamenii mari gandesc inalt-inalt, mult peste vrejul de fasole a lui Jack… as vrea ca oameni sa-si aminteasca lungul si latul…. lungul nasului…. latul fruntii… as vrea sa vina mamele tuturor si sa-i masoare pe tocul usii… sa-i masoare pe tocul usii fiecaruia si sa faca un semn apasat cu creionul ca oamenii sa nu uite nicodata cat sunt de fapt…

as vrea ca dialogul sa nu dispara… oricat de mult mi-ar fi placut Fight Club…

tare as mai vrea…

si cand ma gandesc cum cineva imi spunea odata ca “a vrea” nu e verbul zodiei mele…

vin de la Venetia… un oras mic in care m-am simtit mai mica decat Neghinita insusi… mica-mica si nepriceputa, cu privirea fixata pe fiecare dintre caramizile ce mi-au iesit in drum… pentru ca la Venetia fiecare caramida ascunde o o chichita… fiecare chichita ascunde o faramia de arta venetiana

am vazut cate ceva… dar am certitudinea ca nu v-as putea recomnda nimic mai bun sau nimic mai bine decat o face ghidul Lonely Planet…

eu va povestesc despre cainii venetieni… sociabilii caini venetieni… umbla apasat pe strazi purtandu-si cu mandrie lesa venetiana secundata din spate de covrigul cozii, venetian si el… si cum venetienii spun ca sunt venetieni inainte de a fi catolici, asa si cainii cred ca sunt venetieni inainte de mentiona oricare rasa pe care ar putea-o avea… sa afirm ca acesti bravi caini au un comportament identic ar fi o extrapolare abuziva… insa trebuie sa recunosc: cateva trasaturi comune exista…

cum Venetia a fost un oras al negotului… multi negustori de peste mari si tari se tot perindara … asa ca venetianii erau mereu gata de lupta… asa om, asa si caine…

toti patrupezii inainteaza cu dintii mici si ascutiti ca niste ace ranjiti in soarele venetian si el… cu piepturile inguste incordate de naduful gloriei pierdute in fata raselor mari si medii… cu fruntea incruntata si nasul deviat de mirosuri… cu figurile de varstnici navigatori, cu mustatile albite de nervi si ambitie ….va spun: ciudata priveliste …

o mare de patrupezi pigmei venetieni… ce-au inspirat renascentismul… pentru ca da… am urmarit atent… picturi cu familii nobile… picturi mitologice venetiene .. picturi religioase socotite blasfemice in secolele 15 - 16 … toate au ca figura canina dominanta “pechinezul venetian”… si nu, nu e o rasa… este un tip caracterologic canin… cum noi putem fi: colerici, histrionici, sangvinici si asa mai departe asa caini acestia ar putea fi: pechinezi venetieni…

atentie insa, a nu se intelege eronat: pechinezul venetian, nu implica nici o asemenare cu pechinezul Pufy de la etajul doi in blocul nostru… pechinezul venetian e pechiez venetian dupa vorba, dupa fapta, arareori dupa mutra…

si-acestea fiind spuse… Prego!….va invit sa priviti cu un pahar de Proseco in fata… cum caini venetieni construiesc arca discordiei canine mondiale…

abia atunci laguna va explora o noua era…

frumoasa venetiana isi piaptana urechile roscovane si carliontate urland la luna venetiana si ea…

azi parca nu as vrea sa scriu aici si uite ca o fac… nu am nimic interesant de spus… ma holbez pe geamul ala mic la soarele de afara si ma simt de-a dreptul mahnita… nu ma pot gandi la nimic…

si ma gandeam chiar ieri (ca ieri paremi-sa ca gandeam) ca nu mai am nici un gand nou si bun… nici un gand  nou sau bun… am acealeasi ganduri zi de zi… parca as fi o gaina pintenata prin curtea unui taran gospodar… gasesc mereu trasee nonconventionale: imi tarasc creierul mic cat un miez de nuca prin  praf pe traiectoria munca- casa, casa-muca zi de zi… am indeletniciri neasteptate: pipi, caca, papa… ies usor din monotonie: cateodata poate o berica si aferenta conversatie ale carui ritualuri nu le mai cunosc…

silvia zicea ca ea ar sta pe-o piatra si-ar rage ca un leu… eu nu stiu sa rag ca un leu… cand eram mica stateam cu mama in balcon si auzeam leul din Parcul Romanescu cum rage… deci stiu cum rage regele leul… deci stiu ca eu nu pot sa rag… poate-o sa-ncerc sa latru…

de ce tocmai sa latrii? poate va intrebati… pai raspunsul este simplu:  ce intelegem noi cand latra un caine ?….. desigur vorbim despre cainele atlcuiva… despre un caine necunoscut… despre UN caine…. recunoastem inflexiunile glasului unui caine necunoscut? …. stim cand e indiferent, satisfacut, ingrijorat,  usor vexat sau mai stiu eu cum? …. Nu stim… poate ghicim, insa cu siguranta nu stim….

Ehhhhh cam asa ma exprim eu in ultima vreme…  deschid gura sa scot cuvinte nobile si multisilabice… rotunjesc colturile gurii pentru un discurs argumentativ…. si de urechea interlocutoarului se izbeste doar un latrat monoton… am impresia ca si pentru prietenii mei cuvintele imi sunt ca un latrat necunoscut al unui caine la fel de nefamiliar… cine stie… poate-n curand o sa ma privesc in oglinda si o sa vad un basset, batran balos si puturos care o sa deschida gura doar sa scoate limba toropit de lene si caldura…

si iata reflexia regelui scancet…

spuneti si voi… ce viata de caine!

… ajung sa cred ca imi place din ce in ce mai tare senzatia de abandon… pe zi ce trece abandonez mai multe lucruri decat in ziua precedenta…

am abandonat chiria si rucsacul visiniu caruia, acum 2 ani, spuneam ca ii voi schimba fermoarul… cate timpuri au trecut peste spinarea mea cu rucsacul ala lipit ca un magnet de vertebre…

am abandonat periutele de dinti lasate in casele prietenilor de peste tot prin tara… parca le numarasem la un moment dat, insa nu mai tin minte exact cate erau… parca le vad cum stau triste si scorojite de seceta in paharele cu periute de pe diferitele rafturi din diferitele case in diferitele orase….

am abandonat tigarile… am abandonat tigarile dupa aproape 10 ani de concubinaj incandescent… dupa zeci de plante de tutun jumulite de foi si fumate cu naduf de bucurie, de tristete, de nervi, dupa masa, dupa sex, pe nisip, pe munte, in turnuri, pe autostrazi, in parcuri si pe borduri, in carciuni si pe terase… am abandonat tigarile ca pe-un prieten bun inchis pe viata in Bastilia, fara drept de vizita ori conversatii telefonice…

am abandonat acceleratul… sau si mai bine spus, am abandonat acceleratul de pe rutele care nu duc spre ai mei… de fapt, cred ca in cazul cea abandonata sunt eu… acceleratul m-a abandonat pe mine… parca de fiecare data, pleaca in timpul orelor de serviuciu… oare nu stie ca ne-am facut mari intre timp?… suficeint de mari ca sa numaram 8 ore de munca legitima pe zi insa inca prea mici ca sa ne placa fratele aristocrat: Intercity-ul…

am abandonat desenul… am abandonat desenul parca de atata vreme ca nu mai stiu sa mazgalesc o casa cu gardut… nu mai stiu sa tin creionul in mana dreapta… si mana dreapta e cea mai dreapta dintre cele doua maini…

mi-am abandonat pletele… pletele care visau la rochia usoara de vara care flututa sub fereastra deschisa a unui hippie mobile care avea in spate 100 de catei cu blana aurie si pufoasa… cu urechile blege si boticul umed… si care parca scheunau in cor The Beatles…

cat despre ce descopar intre timp… poate-o sa scriu peste alti zece ani… cand o sa-mi scot din nou oglinda de buzunar… si-o sa privesc peste umar ce-am tot lasat in urma in drumul asta luuung spre casa din turta dulce…

urmaresc povestile Silviei zi de zi… la citesc si imi plac… dar azi, ne-am placut reciproc… ne-am privit si postul ei parca m-a intrebat: tu cum ai povesti Bucurestiul?… politicoasa, i-am raspuns:

probabil ca l-as povesti cum l-am invatat… cu vorbele de odinioara, cu ganduriele vesele sau infundate… cu praf, cu soare, cu borduri si bere, tigari si cafea.. asa l-as povesti… pas cu pas… de la Gara de Nord inspre Vitan, inspre oameni noi care nu stiu sa foloseasca perfectul simplu asa cum ar trebui…

l-as povesti cum l-am invatat… fara predicat si fara semne de punctuatie… ca pe un grafic economic in preajma marii depresii… asa l-as povesti… troleu dupa troleu, din Vitan pana pe Calea Victoriei… cu bulevarde largi si oameni mci… cu blocuri turn si case neoromanesti ce dormiteaza sub tei… cu atatea motare cati locuitori… cu parcari si parcuri insuficiente… colturi de strada pline de oameni si asteptari… cu palme umede de anxietate… cu mici momente de claustrofobie in mari spatii comerciale… cu anarhia dupa ureche si pogo-ul permanent in plimbarile de pe Magheru…

l-as povesti cum l-am invatat… cu tarfe si pesti… cu RATB-isti burtosi si libidinosi… cu ochelaristi care nu ocolesc Carturestiul… cu genti grele de carti si dicuri… cu treceri de pietoni si tenesi colorati… cu tocuri inalte care se-nfig in smoala topita pe arsita pranzului de iulie… cu tomberoamele pline si ambalajele Big Mac-urilor…

l-as povesti mergand cu pasi lenesi pe Aleea Snadu Aldea, fumand o tigara si zambind, baietilor care alearga seara prin parcul Agronomiei… l-as povesti mitocaneste, cu gura plina de gulas-ul gatit de Soni… l-as povesti cu frica de gura de canal neacoperita de la intersectia cu Strada Ocolului…

as povesti Bucurestii mei…

sambata in mansarda mea de 5 zile pe saptamana…

nu experimentez asta des… a mai fost candva o zi… parca vara trecuta!!… am primit un telefon si mi s-a spus ca e ceva de facut… purtam un tricou de vara si pantaloni scurti… ce sa-i fac… asa mergeam pe strada in ziua aceea… si tot asa mi-am si grabit pasul si am pornit-o inspre birou… aproape ca simteam cum vexez integritatea mansardei prin “goliciunea” mea … Fely deja ma astepta imbufnata in spatele poartii, sub copacul din curte… “ce incantata e ca suntem aici !” ma gandesc, zambesc pe sub mustati si-o salut… urcam scarile scartaind a smbata si-l salutam fara entuziasm si pe cel care ne astepta sus cu directive… ne asezam la computere si incepem sa tastam sacadat ce trebuia tastat… Tzac-tzac-pac… tasta dupa tasta… literea lenesa dupa litera lensa pana la punct…

o tigara fumata pe geam.. era sambata si fereastra putea fi folosita si in alte scopuri decat lunea, sau martea.. sau in oricare alta zi lipsita de privilegii… am tras ultimul fum si-am intrebat: ” Altceva?” “Nu! Mesi!” mi s-a raspus… am coborat scarile c-o scartaiala mai lina decat la urcare si-am pornit-o inspre cafea…

si dintr-o data tricoul de vara si panatalonii scurti recapatau sensul cu care plecasera de acasa…

aproape ca simt cum va mint… si ma gandesc ca poate pagina mea nu mai e demna sa se numeasca cum se numeste: @coffee&cigarettes… de ce?… pentru ca m-am lasat de fumat… de trei zile m-am lasat de fumat… trezi zile luuuungi… cu deplasari cu tot si ocupatii care mai de care… infiorator de lungi…

nervos observ ca stau bine… inca stau bine… mi-am cumparat tigari medicinale… ca atunci cand chiar imi crapa buza sa ma fac ca fumez ceva tigara din ceai… intorc pachetul si citesc: ingrediente: alun turcesc, eucalipt si menta.

ce mai… o splendoare… o aprind si incep sa trag… e tare faramicioasa si amaruie… fumul innecacios ma zgarie pe gatlej ca o gheara de mata… urata treaba!… mereu am urat tigarile mentolate, insa de data asta… cand prinzi un fum cu menta e raiul pe pamant…

am fumat cate una pe zi… asa cu scarba si dispret pentru ceaiul rulat in tigari cu filtru si nostalgie pentru tutunul cu fum gros ce-mi brazda plamanii de cativa ani incoace… tigari de ceai!… ce inventie tampita!…

de cafea, insa, nu ma lepad si pace…