Ultimele posturi

Posted by Elena Marcu on 15th January 2016

Blackstar

Se rostogoleşte de pe mânecă. Usor, uşor, uşor. Se strecoară în tastatură. Se uită atentă la ecran. Şi-a găsit un loc călduţ între Insert şi Delete. Ce bine că tipul cu jacheta de lână foloseşte Backspace, n-o deranjează prea des. Se uită pe Facebook mai de aproape. Nici acolo nu se prea foloşte Delete. Priveşte în sus către tipul cu jachetă de lână. Faţa pare să i se schimonosească din ce în ce mai tare. Parcă a mai văzut grimasa asta. De două ori: o dată la spital şi o dată când l-a rugat cineva să deschidă un borcan mai vechi de murături. Se uită la degetul lui cum atinge sacadat, de sus în jos rotiţa din mijlocul mouse-ului. Pe ecran pare să se deruleze acelaşi lucru. Ştire după ştire, imagine după îmagine. Ea nu poate citi, dar totul arată la fel. El îşi descheie jacheta de lână şi o lasă pe spătarul scaunului.

A coborât la timp. Încă două minute şi nu ar mai fi reuşit să se rostogolească de pe mâneca lui dreaptă. De doi ani stă pe umărul lui. A rezistat curăţătoriei, programului accelerat de 30 de grade, ploii, ninsorii. Doi ani i-a privit maxilarul, mereu din dreapta, mereu de jos. Acum îi vede pentru prima oara toată faţa. Şi-l imagina mai vesel. Colţurile ochilor se întind parcă să atingă colţurile gurii, buzele sunt ştrânse, degetul se mişcă lent pe rotiţa neagră de pe mouse.

Oftează adânc şi îşi pune căştile pe urechi. Deschide o pagină nouă pe ecranul lat. Şi aici acceaşi imagine, aceleaşi caractere ca şi pe facebook. Porneşte un zig zag pe ecran. Sus, jos, sus, sus, jos. Seamănă cu cel de pe ecranul de la spital. Dar acolo era linişte. De data asta se aude ceva din căşti. Pare să aibă legătură. Dar ce poate fi? Ce caractere sunt acelea? De ce nu poate citi? Se uită iarăşi la tipul cu jacheta de lână pe spătarul scaunului. Nici el nu citeşte. Îşi ţine faţa în palme. Buzele i se tot strâng. Ceve se zbate la baza gâtului.

Dintre taste, să întoarce iarăși către ecran. Se uită mai atent. În colţul de sus, în stânga… Dacă ar putea, ar zâmbi. Un simbol pe care îl cunoaşte atât de bine. L-a mai văzut cu bucurie de atâtea ori: într-o noapte la mare când a privit mult în sus, argintiu-strălucitor, pe mâna pe care tipul cu jacheta de lână pe spătarul scaunului o ţine ori de câte ori iese la cafea, verzui-albăstrui, atunci când el termină o carte şi mereu o regăseşte pe ecranul lat cu cinci astfel de simboluri sub copertă, galben-auriu. Şi acum aici, în colț, negru-mat.

Posted by Elena Marcu on 24th July 2015

Primavera Sound, pe sarite

Patti Smith

Concertele de album, ca să le numesc așa, sunt în general cele mai previzibile. Știi mereu ce urmează, când trebuie să strigi, când trebuie să taci și când să dansezi. Te aștepți mai degrabă la o experiență familiară, nostalgică, uneori, poate chiar datată cu precizie într-un context și în memoria afectivă. Cu precădere când este vorba despre un album lansat în 1975, Horses. Patti Smith a nimicit toate aceste previziuni cuminți. Pentru că ascultând Horses live, în întregime, realizezi că vorbește cu aceeași acuratețe despre 2015 cum vorbea despre 1975. Patti Smith are prea multă forță pentru un singur trup, te duce de la muzică la literatură, de la artă la politică, de la cele mai personale frici până la cele mai comune probleme ale umanității, dincolo de sex, de religie. Patti Smith nu-ți arată cum să treci de la râs la plâns, de la furie la extaz, te ține de mână de la stare la stare și se asigură că ai atins exact nivelul de intensitate omenește acceptabil înainte să-ți plesnească pielea. E un meteorit de stări și sunete de care nici nu-ți trece prin cap să te ferești. Dimpotrivă. Îl aștepți cu gura căscată sperând că fie te ucide, fie te molipsește. La întrebarea “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, probabil am răspuns cu toții, măcar o dată, în cele mai imprevizibile maniere. Întrebați, însă “Ce vrei să te faci când vei fi și mai mare?”, după concertul de la Primavera Sound cred că majoritatea celor prezenți ar fi răspuns în cel mai previzibil dintre moduri: Patti Smith.

Run the Jewels

“Hip hop music makes people happy” se zice prin târg, afirmație perfect validă pe post de concluzie a concertului Run the Jewels – o mulțime impresionantă vibrând frenetic în fața duo-ului american pe fiecare vers. Încărcătura profund politică și socială a celor doi e ca un joc profesionist de racquetball, se izbește de public și se întoarce pe scenă cu o violență neletală, dar acaparantă, un schimb de replică și reacție între trupă și masa compactă de energie din fața scenei la care fiecare contribuie pe tonalitatea lui, dar rezonează într-un tot perfect sincronizat, cumva ca un Madrigal hiperurban. Și asta e cel mai impresionant, pentru că la Run the Jewles performance-ul live include publicul; nimeni nu asistă, toată lumea participă și mesajul crește în relevanță cu fiecare voce care îl susține.

Interpol

Probabil cea mai corectă trupă de la Primavera Sound. Extrem de punctuali, au intrat pe scenă cu încredere, ca o super-echipă de consultanți financiari pe bilanțurile de final de an. Operațiuni exacte, totul extrem de profi și, când tragi linia la final, calculele ies perfect. Dar pentru mine, un concert nu este despre asta, nu este doar despre exactitate, profesionalism și acuratețe (elemente pentru care merită 10+), este și despre stare, implicare, empatie și emoție, iar aici, Interpol cad cu ușurință în zona plată. Dansul din politețe cu gânduri nostalgice la toate albumele îndrăgite does not a live experience make, oricât de mult ne-am dori.

Anthony and the Johnsons

Să pleci cu așteptări gigantice pentru un concert nu e mereu cea mai bună idee. Dar la Antony and the Johnsons funcționează. Ajungi în fața scenei gândindu-te că vă fi perfect și așa și este. E o combinație minunată între delicatețe și forță, emoție și curiozitate, complexitate și simplitate, între bizarerie și cel mai profund nivel de umanitate posibil. Proiecții încântător de bizare din cinematografia nord-japoneză curg în spatele orchestrei naționale din Catalunia care înlocuiește delicat oxigenul cu sunet. Îți reglezi respirația, încerci să iți controlezi pulsul deja timid, îți așezi atent picioarele pe pietrișul alunecos și speri că nu vei deranja nicio secundă poate cea mai bună voce din istoria recentă. Apoi urcă pe scenă. De la poalele sale albe, luminate incandescent de proiector, pornește un tsunami senzorial. E un schimb firesc, pe măsură ce piesele se scurg Antony se consumă, în timp ce tu te încarci. Și chiar aproape de final, când simți că vortexul emoțional pare să îl fi dezintegrat, tsunamiul – pe cât de brutal, pe atât de purificator – se răsucește brusc și toată energia celor câteva zeci de mii de oameni spală scena. Te simți ca un agnostic într-o biserică fără pereți. Anthony makes you a believer! Te face să crezi în muzică, în umanitate, în fluiditatea sexelor, toate dincolo de argument.

Perfume Genius

Cu biletul la Perfume Genius primești un kit: un amestec năucitor de sexualitate, anxietate, vulnerabilitate și anticipare incomodă, care injectează publicul cu furnicături și ușoare pareze fizice și emoționale. Ai sentimentul că ești smuls din propriul trup și reprimești controlul doar cât să îți recapeți simțirea în membrele superioare pentru aplauze.

Perfume Genius pare complicat. Capabil de cel mai sofisticat tip de tristețe sonoră, pe alocuri ruptă brutal de bucăți aspre și stridente, inundate de apăsarea și consistența impenetrabilă a subiectelor și totuși, senzația post-factum e de plutire, de ușor și de speranță. E un anti-Pagliacci senzorial care te bântuie atât cât îi este permis.

Health

Cel mai neașteptat highlight al festivalului. Un electronic rock zgomotos care-ți accelerează pulsul prin contraste. Sunete abrazive și întunecate (se simte mâna lui Haxan Cloak, cu care au lucrat pentru noul album, Death Magic) și vocea eterică a solistului, ca un Hurts pe amfetamine. Vocalistul (Jake Duzsik) care nu e frontman și frontman-ul (John Famiglietti) care nu e vocalist și care, să-mi fie iertată superficialitatea, e un specimen perfect pe scenă, percuția densă și sintetizatoarele stridente, o supradoză de adrenalină și energie care bate orice upper. Îți rupi picioarele dansând, îți fluturi haotic părul până la febra musculară a gâtului, iar la final, părăsești locul epuizat cu un discurs eminamente onomatopeic superlativ.

James Blake

Când stai în rândul trei din fața scenei și la doi metri de subwoofer, sunetul te poate pedepsi aspru sau te poate dezmierda setos. Mai ales dacă artistului de pe scenă îi place să împingă volumul până la limita suportabilității. Și dacă artistul e James Blake, volumul va fi mereu sus. Dar în cazul său, sunetul nu te agresează nicio clipă. Totul curge firesc, de la bucățile melodice în care totul respiră timid în jurul liniilor de voce la momente de explozie sonoră și energie molipsitoare, care rodează gleznele și genunchii. James Blake performează sinestezic, aproape că vezi fiecare sunet emis, îl auzi, îl respiri, îl miroși. Fiecare piesă are o anatomie proprie, însă într-un regn comun, fiecare intervenție e ca o mutație benignă a sunetului anticipat și de-asta James Blake este probabil cel mai mare estet al muzicii electronice în 2015.

Posted by Elena Marcu on 21st July 2015

Extemporal

De ce dracu’ mai mergi în Vama Veche? Întrebarea extemporalului de vara pentru care am o mie de răspunsuri și pe care par să-l pic în fiecare an. Și cum argumentele verbale nu par să convingă, anul ăsta încercăm cu proba scrisă.  Așa că scoateți baremul și să vedem ce iese.
Merg în Vamă pentru că îmi place.
Pentru că știe să tacă, să vorbească, să cânte și să danseze.
Pentru că am așteptat mulți ani ca cireșul lui nea’ Tănase să crească suficient de mare cât să-mi țină umbră cortului.
Pentru că-mi plac și porumbul copt și midiile cu sos de vin și papanașii cu mentă și dulceață de cireșe amare.
Pentru că-mi place să ajung la chioșcul de ziare pe jos.
Pentru că portbagajul mașinii e mic și nu încap și butelii și străchini și ladă frigorifică și plăpumi.
Pentru că îmi place zilnic să mă uit la alte gagici mișto pe plajă.
Pentru că nu sunt atât de dezamăgită de oameni încât să-mi doresc să-i văd doar pe ai mei.
Pentru că-mi place espresso.
Pentru că mereu mă întâlnesc cu cineva cunoscut.
Pentru că mereu primesc un shot de la cineva necunoscut.
Pentru că zâmbesc mai mult și dorm mai puțin.
Pentru că nu trebuie să ne placă tuturor același lucru și asta e chiar OK.

Revin cu rezultatele când se afișează la avizier.

Posted by Elena Marcu on 26th March 2015

Povestea scaunului din mahon ce recunstea prietenia

Familia Popescu avea o casă mare cu scaune puține: un fotoliu adânc pentru doamnă, o canapea dublă pentru domn şi musafirii consumatori de trabucuri, câteva perne colorate pentru copii şi un scaun din mahon.

Nici nu aveau nevoie de mai multe scaune, îi vizitau doar cei care le meritau compania. Ca orice familie cu obraz fin, Popeștii n-aveau exagerat de mulți prieteni, iar pentru cei pe care doreau să îi includă în cercurile lor, ştiau că se pot baza oricând pe judecata scaunului din mahon. Scaunul din mahon ştia mereu să le primească musafirii exact așa cum meritau. Fie că-şi încorda sau îşi flexa primitor arcurile de oțel, că şedea neclintit pe picioruşele frumos lăcuite sau că se clătina obraznic, că îşi afâna pernuţa verde de catifea sau că împingea scamele nedorite la suprafața țesăturii, scaunul ştia mereu să judece omul mai bine decât gazdele. Și cum să judeci mai bine omul dacă nu după posterior?

Îi promisese solemn domnului Popescu că-l va ajuta cu selectarea musafirilor drept curtoazie pentru că dezvăţase norvegiana de pădure să-şi ascută ghearele pe şezutul proaspat tapiţat. Şi cum doar scaunul poate cunoaşte omul după cum se-aşază, scaunul din mahon devenise rapid judecătorul de caractere pentru toţi cei care treceau pragul casei Popescu.

Şi erau care mai de care. Unii se trânteau cât colo, aproape să-i rupă spinarea de scaun determinat să treaca de 10.000 de aşezări, alţii se zgâlţâiau ca nişte copii răsfăţaţi până-i faceau bătături pe tălpile rotunjite de lemn, iar alţii îşi frecau mâinile murdare de ţesătura densă, când ştim cu toţii că scaunul din mahon nu-şi poate spăla faţa cu apă şi săpun. Erau câţiva, însă, pe care scaunul din mahon îi aştepta cu nerăbdare de fiecare dată. Şi pe bună dreptate. Aceştia erau punctuali, veneau mereu curaţi pe mâini, se aşezau cu delicateţe şi-şi balansau greutatea cu mare considerație ca nu care cumva să suprasolicite primitorul scaun. La rândul său, scaunul din mahon stătea vertical şi demn, primindu-le posterioarele cum ştia el mai pufos.

Mulţi oameni neatenţi şi şleampeţi, nepăsători şi aroganţi, necuvincioşi si needucaţi a alungat scaunul din mahon din casa Popeştilor.  Și toti cei din familie ştiau: chiar dacă uneori se mai înşelau în privinţa anumitor caractere, scaunul din mahon nu dădea greş niciodată. Ba mai mult, uneori, când musafirii erau cu adevărat  nedemni de ospitalitatea familiei Popescu, scaunul din mahon devenea atât de rigid, instabil şi neprimitor, încât aceştia își răreau vizitele tot mai mult, până când nu se mai întorceau niciodată.

Astfel, ani de-a rândul, soţii Popescu au fost recunoscuţi pentru petrecerile reuşite şi prietenii loiali, iar după ei şi copii acestora pentru prietenii lor loiali şi tot aşa până când, într-o zi, scaunul mahon, apasat de vreme si proastă creştere, a cedat sub greutatea unui ultim posterior lipsit de elegnaţă.

Copiilor li s-a părut nedrept să-l arunce. I-au strâns rămăşiţele şi l-au dus la ţară. Nea’ Vasile, îngijitorul conacului, l-a văzut şi l-a luat acasă. “Eh, iaca a venit vremea să te mai astâmperi şi tu, bătrâne!”, i-a spus scaunului din mahon curătându-l cu o cârpă curată.  Iscusit, Nea’ Vasile l-a reparat şi i-a găsit un loc ferit la el pe prispă, ca-n serile de arşiţă, dupa baie, să şadă la aer să le citească ălor mici.

Posted by Elena Marcu on 27th October 2014

Deceptiile unui profan al scrisului

Voiam să scriu. Îmi doream aşa tare, că neputiinţa își pierduse orice urmă de relevanţă. Fără idee, fără subiect, fără sintagmă voiam să scriu. Ş-atunci, scriam despre scris.

Scriam despre lipsa de idei şi despre dorinţa de a fi excepţional. Despre dorinţa de a fi excepţional şi, desigur, de a putea articula asta în caz de nevoie. Scriam despre citit şi răbdare, despre cum mă ajuta înainte sa scriu. Scriam despre uitarea şi deznădejdea scriitorului ratat înainte de a avea dreptul să-şi spună scriitor mai departe de oglinda din baie.

Scriam despre tot ce-am început vreodată să pun în pagină şi n-am terminat nicodată. Despre puţinele laude pe care le primisem de la persoane, consideram eu, avizate pentru laude literare. Scriam despre procesul de a scrie. Despre cum, dacă încep să scriu, nu trebuie să mă opresc pentru că mintea mea va înțelege că, şi de data asta, trebuie să renunţe înainte de jumatatea de pagină.

De-aș avea un leu pentru fiecare jumătate de pagină care n-a văzut lumina save-ului… De fapt, cred că dac-aș avea banii ăştia aș finanţa textele altor scriitori care îşi termină gândurile pe foaie, nu în paharul cu vin. Textele altor scriitori care-si merită numele de scriitori. Textele celor care strâng din cur şi dau 17 euro pe un capuccino la Florian, doar pentru că acolo-şi odihnesc scriitorii oasele după o zi de bogaţie renascentistă. Textele celor care mai scriu cu creionul pe hârtie… mai scriu pe hârtie cu orice. Scriam despre ei toţi cu mare emfază doar ca, apoi, să revin cu sughiţuri la mine şi la non-scrisul meu. La scrisul de mână pe care aproape că nu-l mai recunoşteam decât pe listele de cumpărături. La carnețele neterminate care-mi umpleau an de an capul cu liste optimiste de concretizări firești. La cafelele ce, în serile de incertitudine estetică, atingeau hârtia înainte de cuvânt.

Despre împrumut, uzurpare şi inspiraţie mai scriam. Despre drumurile lungi cu trenul şi metroul, fără o destinaţie anume, trăgând cu urechea la conversaţii străine sperand să le transform în povești familiare. Speram să găsesc în conversaţiile lor ce-mi lipsea din imaginţie, experiență sau stilistică. Voiam să iau o idee, oricât de măruntă şi s-o transform în ceva memorabil. De parcă adopţia unei idei de care alţii se leapadă nepăsători în metrou avea să îmi umple paginile setoase de cerneală.

Cel mai des însă, scriam despre ruşine. Despre ruşinea faţă de cititorul închipuit care îmi va fi aşteptat însemnările de ani şi ani. Ruşinea faţă de creioanele cu boturile rupte de furie şi incoerenţe. Ruşinea de cititor ofensat de un text prost într-o carte tipărită şi împinsă în faţă la raftul cu bunătăţi al librăriilor din centru. Ruşinea faţă de toate gândurile care n-au devenit cuvinte şi toate cuvintele care n-au legat propoziţii şi toate propoziţiile care n-au căpătat faptură pentru c-am ezitat mai mult de 5 secunde.

Ş-atunci, scriam mult despre timp. Despre tot timpul care s-a scurs fără idei şi fără regret. Despre toate orele petrecute urmărind prin ţeastă predicatele care fugeau de subiectele mele. Despre ceasul obraznic care-mi bătea pulsul încordat peste tastatura inertă. Îi număram bătăile cu aceeaşi disperare cu care îşi numără insomniacii somniferele. Cum timpul se măsoară în adâncimile cearcănelor, cum noapte după noapte se mai adaugă cate o circumferinţă întunecată până când bătrâneţea nesomnului se citeşte clar, ca în secţiunile trunchiurilor de copaci. Iar mie, păduri întregi mi-au plâns neputinţa ,mototolite în tomberoane.

Scriam şi despre gunoi, dar mult mai puţin decât aş fi meritat. Până si pedepsele scriitoriceşti mi le aplicam cu o oarecare blândeţe. Nu mi-am permis niciodată să sufăr în scris cât sufeream în perne. Mi se parea că scriu mai demn decât simt.

Ca să-mi dau voie să sufăr în scris inventam. Mă gândeam la scriitori ca la aceşti balauri ai cuvântului. Balauri cu două capete, două minţi şi două suflete schiloade. Cu două guri flămânde şi două limbi ascuţite care se-mpung una pe alta fără prejudecăţi. Că acolo se duc toate luptele, între lumină şi-ntuneric, între demoni şi prinţi, între soare şi lună. Că acolo, sub limbile tăioase, zac şi Omul Spân şi murgul sprinten şi Crăiesele înaripate. Şi scriitorul balaur n-are decăt s-aştepte cuminte şi răbdător sperând că mintea cea dintâi învinge mintea cea din urmă. Că argumentul învinge marile disperări şi-om încăleca pe-o şa…

Scriam deci, până oboseam. Scriam până când scriam cu vocea unui mut solist pe scena ateneului. Îmi scriam drumul către disperare, către nepăsare şi către obsesie tur-retur. Într-un final adormeam.

Şi mă trezeam apoi, într-o altă zi, lângă o altă ceaşcă de cafea, cu o altă foaie albă sub pix şi cu aceeşi dorinţă netoată de a-mi documenta neputinţa.